Raport asupra călătoriilor tatălui meu

Tatei i-a plăcut mult să umble, n-avea stare.
A început să călătorească înainte de a veni pe lume,
în scutec de sânge a mers de la Cacica la Botoșani,
în leagăn de romaniță a dormit în Răchiți, apoi
în satul nostru, Tudor Vladimirescu, comuna Albești,
unde a crescut, a devenit bărbat și așa a rămas.

Bărbații ieșeau din acel sat numai la armată,
care pe unde-i trimitea statul, mai ales la infanterie,
femeile numai la maternitate, la Trușești,
iar copiii niciodată, poate doar la spital, însă
bolile nu prea intrau în sat,
dacă nu vedeau mișcare, îl ocoleau.
Când mai scăpa totuși câte una, baba Cumpătoaia
o alunga cu un pai de mătură și cu agheasmă.

Odată a dat strechea în vaca lui Băgănel
și a luat-o nebuna peste dealuri,
vreo zece bărbați au fugit după ea pâna la Rânghilești.
Cred ca aceea ar fi fost cea mai mare migrație
din vremea copilăriei mele, dar s-au întors toți seara,
veseli nevoie mare, cu vaca în mijlocul lor,
nu la fel de veselă ca ei, că era cam bătută.

Așa trăiau oamenii pe-atunci, ca niște copaci,
unde-i puneai, acolo ședeau. Prindeau rădăcini,
le creșteau crengi din ochi pînă la cer,
de-și făceau păsările cuib sub pleoapele lor.
Adică într-un fel umblau ei, ce să zic,
dar mai mult în sus decât pe lat.

Însă tata, ehei, tata nu bătucea colbul,
îl ardeau tălpile dacă stătea mult într-un loc.
În fiecare dimineață pleca la serviciu, la ferma de oi
de la Gostat, pe lângă pădurea Boul Roșu,
străbătând cu tractorul Căpoaia, Văleanca și Podul,
sau o lua pe jos pe la Tablă, prin Bahnă și Nucărie,
când era omătul mare, că nu se putea să lipsească,
zece mii de oi zbierau de foame de opreau pământul în loc.
Venea tata seara acasă cu un sac de mâncare în spate
și cu ziua de mâine pe față.

Treburile îl purtau peste zi prin toate satele din jur,
pe unde noi, copiii, nici nu visam să ajungem,
marginea satului nostru fiind pândită de căpcăuni,
de balauri, de lupi, de mistreți și de zmei.
Noi, viitori copaci, stăteam în sat,
ne jucam cu rădăcinile-n țărnă.

Așadar, pe tata îl purtau treburile zilnice
prin Sărata, Românești, Rânghilești, Bogdănești,
Dămideni, Ilișeni, Durnești, Băbiceni, Buimăceni,
Albești, Jumătățeni, pe unde avea gostatul terenuri
și de pe unde își aduna el oameni la treabă,
trecea mereu prin locuri cu nume frumoase:
Căldarea, Filtru, Caruz, Holteiasca, Hârtop,
Șurubaru, Lutărie, Trei Plopi, Corogea, Humărie,
Vartan, Părău,  Brânzărie, toate pline de balauri.

A lucrat și la Todireni, la Odaie, de unde
au venit comuniștii și i-au luat caii din herghelie,
i-au dus cu camioanele să-i mănânce de vii
porcii de la crescătoria din Leorda.
Cică nu mai era nevoie de ei, ne dădeau rușii tractoare.
Pe-acolo nu-i mai plăcea să treacă fiindcă vedea
în somn un rât uriaș cum mușca Pământul,
al naibii, chiar bucata cu România, unde eram și noi.

Dar se ducea cu plăcere la Bădiuți, aducea lăutari
când găsea el vreun motiv de petrecere, cum ar fi
acela că i-a înflorit mărul altoit cu păr. Îmi amintesc
cheful ăla, tata mi-a dat acordeonul lui să mă joc,
i l-am dat înapoi cu toată muzica în el fiindcă
n-am putut scoate nicio notă, era prea greu pentru mine.

Cu bucurie s-ar mai fi dus să revadă Alba Iulia,
unde a făcut trei ani de armată, cu steaua lui Stalin pe frunte,
dar n-a mai ajuns acolo. M-am dus eu mai târziu, tot în armată,
în aceeași cazarmă și în același dormitor din Cetate,
deci cumva s-a reîntors și el, prin mine.

Tata mergea des la Albești, la comună, la șefii lui.
Era prieten cu ei, îi aducea acasă și făceau chefuri,
că-n sat la noi nu-i vedea nimeni, erau feriți de lume.
Cam o dată pe săptămână mergea și mai departe,
lua trenul de la Zlătunoaia și ajungea pe la Trușești,
la Dângeni, Ungureni, Dorohoi, Botoșani,
de unde se aproviziona cu piese pentru tractoare,
pluguri, borone, semănători, combine, tot ce trebuia
la sutele de hectare cu nutreț pentru miile de oi
și pentru oamenii care le îngrijeau ca pe copii.
Ne aducea rulmenți, le scoteam bilele și cu alea eram
noi, băieții lui, regii ulițelor și ai maidanului.

Vara, tata pleca la Constanța cu un tren plin cu cârlani,
îi suia pe vapor și gata, de acolo nu mai era treaba lui.
Nu știu cum, mereu se rătăceau miei și pe la noi, pe-acasă.
Am mâncat atâta carne de miel, încât
cu mult înainte de a începe să vorbesc omenește, behăiam
destul de convingător, întorceau oile capul după mine.
Aducea din călătoriile astea altoiuri de piersic de la Tortomanu.
Când un pomișor din ăla a făcut în sfârșit
o piersicuță cât cireașa, a adus tata lăutari și a întins
altă petrecere pe sub copaci, de credea satul că iar a născut mama,
ceea ce se întâmpla destul de des.

Tot o dată pe an pleca tata cu tractorul undeva prin Suceava,
aducea o remorcă de lemne, apoi cocs de la gară,
erau niște ierni cu omătul cât casa, veneau lupii în sat,
dar în sobă la noi focul ardea până primăvara, târziu,
când ne mutam cu bucătăria și chiar și cu dormitul afară,
că eram sortiți să fim copaci și ne plăcea acolo.

Cu diverse ocazii, purtat tot de treburile lui de la Gostat,
tata a juns la Fălticeni, la Vaslui, la Tecuci,
dar numai câte o singură dată, hai două.
La Dângeni a făcut naveta un an pentru nu știu ce perfecționare,
de parc-ar mai fi avut nevoie, el având toată gestiunea
de milioane de lei în cap, știa fiecare șurub după serie
și fiecare oaie după nu știu ce, dar le știa.

Nu știu cum, la  ce avea pe-acasă nu-i mergea memoria,
ținea un registru cu ouatul găinilor, gâștelor, curcilor
cu fătările oilor, scroafelor, vacilor, iepurilor,
cu mulsorile zilnice și contractele la stat,
cu butoaiele de murături, cu șuncile din pod,
știa și câtă harpagică punea în straturi, la bucată,
înnebunea mama când trebuia să facă ceva de mâncare,
că nu știa de la ce rubrică să ia.
Și fiindcă n-avea atâta carte ca tata, nici nu se omora cu gestiunea,
tăia o gobaie la nimereală, făcea un borș,
îi punea tatei să mănânce și-i zicea:
Dumitre, pe asta trece-o la Mortalități,
iar tata, după ce mânca, întâi tăia găina din registru,
apoi se ștergea la gură și-și făcea cruce ca tot creștinul.
Nu era deloc zgârcit, Doamne-ferește, era cel mai darnic om,
împărțea la toată strada, la noi era ca la Crucea Roșie,
și tocmai de aceea ținea evidențele alea,
zicea că o dată dai cu inima, dar apoi numai cu socoteală,
dacă vrei să mai ai de unde da.

La Iași a stat mult, foarte mult, tata.
L-a chemat moartea la apel și el s-a dus,
disciplinat cum era din armată și de la serviciu.
La Neurochirurgie, în Tătărași, l-a  operat doctorul Oblu
de trei ori ca să-i scoată un boț de cancer de pe creier,
poate de la atâta bătaie de cap cu registrele alea,
poate de la un pat de pușcă în cap, din armată, cine știe?

De acolo, cu oasele capului înținate cumva,
cu niște cusături cum mai văzusem pe la traistele vechi,
a mai zăcut o vreme în Botoșani, aproape mort,
apoi a ajuns acasă, voia să moară de tot între pereții lui.

Stând el și așteptând să moară, nici nu vorbea, nici nu mânca,
urât ca o sperietoare între pernele alea,
după luni de zile a deschis ochii, căutându-și parcă registrele,
a întrebat de copii, de toți doișpe, unul câte unul,
apoi a cerut gogoșari în oțet, minune mare,
semn că-și revenea și că doctorul nu tăiase și din creier.

S-a înzdrăvenit încet-încet, a luat o cârjă și a început,
pentru că nu-i plăcea sa stea locului, să umble prin ogradă,
că atâta putea. Pe urmă a ieșit ca un copil la poartă,
apoi pe uliță, prin sat, pe la toate neamurile, la magazin,
s-a dus singur și până la Iași, cu trenul, cu tramvaiul,
să-i spună doctorii ce e cu capul lui.
A aflat că era sănătos, doar cocoșat de la atâta stat în patul bolii,
a mai trăit tata vreo 40 de ani cu capul tăiat
și n-a luat măcar o aspirină, avea el niște caiete
cu rețete de ceaiuri, își făcea din alea și gata.

A venit și la mine la Trușești, la cămin,
dar numai o singură dată, că era mândru și nu voia
să-l vadă colegii mei în cârjă ca pe ologi.

Prin alte locuri nu prea a mai fost tata după operație,
adică nu prin locuri noi și îndepărtate,
dar călătorea mult în trecut, unde vedea totul clar,
de parc-ar fi citit dintr-un calendar din capul lui.
Era operat de trei ori pe creier și ținea minte
numele și anul nașterii tuturor oamenilor cu care lucrase,
ziua când s-a angajat cineva la Gostat,
câte fătări au fost în anul cutare, câte mortalități,
câte ouă a pus la clocit în 1973, din câte au ieșit pui
și câte au fost furate de mine de sub cloșcă.

A fost prin multe locuri tata, atât cât a putut,
dar cel mai departe și mai departe a călătorit
în inima mea și a fraților mei,
prin noi el a ajuns în toată lumea.

Într-o zi de 4 martie, având șoldul rupt,
după un an de zile de chin la pat, a plecat departe,
tocmai la cer, pe unde mai fusese cândva,
dar de data asta nu s-a mai întors.

Nici acolo n-are pace, că-l simt cum dă cu cârja prin nori,
ar lua-o la drum cât e cerul de mare
și-i spun: nu se mai poate, tată, nu se mai poate, stai liniștit,
că dacă ești acolo, ești peste tot.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!