Să nu vii mai devreme la întâlnire!

Trenul de Dorohoi m-a lăsat pe la șase dimineața într-o haltă părăsită, din care mai rămăseseră doar trei pereți și o bucată de acoperiș. În colțul apărat de ploi erau îngrămădite o plapumă și niște gioarse, semn că ruinele nu erau chiar așa de părăsite cum păreau la prima vedere. CFR-ul renunțase la haltă, lăsând-o în paragină, dar iată că un necunoscut, un om sărman, o prețuia și o folosea ca adăpost. Nici nu știe CFR-ul ce a pierdut!

Halta era undeva în câmp, pe linia Iași-Dorohoi.

Nu voi spune cum se numește fiindcă asta ar putea da indicii clare despre locul și despre personajele din povestirea mea. Dacă locurile n-ar avea nimic împotrivă, personajele ar găsi destule motive să mă caute pe-acasă cu cuțitul în dinți, întrucât urmează să relatez niște fapte scandaloase. Dar și dacă n-ar căuta răzbunare, tot nu e bine să dezvălui mai mult fiindcă le-aș produce grave prejudicii de imagine unor oameni care nu mi-au făcut nimic. Dimpotrivă, au fost cât se poate de binevoitori cu mine. Și atunci de ce să le leg de picior o ghiulea de care n-ar mai scăpa toată viața?

Trebuia să ajung într-o comună mică și săracă, la jumătate de oră de mers pe jos de la haltă. Se știe, e tautologic să spui „mică și săracă” despre o așezare de pe linia Iași-Dorohoi, exceptând capetele. Toate așezările înșirate ca mărgelele pe acest fir metalic sunt mici și sărace. Folosesc totuși acest pleonasm tocmai ca să protejez identitatea personajelor.

Eram singur printre ruinele haltei. Doar eu coborâsem din acel tren fantomatic care plimba fără rost niște vagoane goale de-a lungul Jijiei. În jur, numai dealuri sterpe, trepte uriașe de lut galben de la streașina cerului până pe malul Jijiei. Era noiembrie, ceață, frig. Urât.

Mai erau aproape două ore până la opt, când aveam întâlnire cu primarul. Așa ne înțeleseserăm dinainte, să fiu la opt la biroul lui.  În haltă nu puteam aștepta. Trăgea vântul de mine din toate părțile prin spărturile zidului. Colțul cu bulendre, singurul loc cât de cât adăpostit, părea să aibă atâția păduchi, încât mi-ar fi mâncat și reportofonul. Îl aveam pe inventar de la redacție, nu puteam risca. Așa că am luat-o pe jos spre comună. Măcar mă mai încălzeam mergând. Și odată ajuns acolo, mi-am spus, poate găseam un birt deschis la ora aia, să aștept la căldurică ora interviului. Știam că oamenii din partea locului sunt matinali de felul lor, nu admit să-i prindă răsăritul cu gura uscată. Aș mai fi stat cu ei la o cafeluță, i-aș mai fi tras de limbă. Cârciuma – asta o știe orice reporter de teren – e cel mai bun loc de informare când ajungi într-un sat. Acolo se dezbat fără inhibiții problemele comunității până cad analiștii lați pe sub mese.

Prin pâcla dimineții se zăreau câteva case din marginea localității și turla bisericii. Le-am luat ca reper tăind-o de-a dreptul peste un câmp plin de buruiene uscate.

Pe la șapte fără ceva eram în capătul satului. Drept înainte, pe strada principală, alcătuită din găuri despărțite de mici praguri de asfalt, sclipea firma unei bodegi. Am pornit prin ceață către lumină.

Spre bucuria mea, în drum spre bodegă am descoperit și primăria. Părea un fost conac boieresc, naționalizat, pitit printre arbori răzleți, la capătul unei alei. Două ferestre erau luminate. Înseamnă că deja era cineva acolo. La șapte dimineața, într-o duminică, zi de odihnă. Ar fi trebuit să fie închis. Primarul venea la birou special pentru mine. Poate trimisese pe cineva înainte să facă focul, să măture, să pregătească biroul.

Mi-am zis că dacă tot e cineva acolo, mai bine să aștept la primărie decât la cârciumă. Dar poate e chiar primarul, sosit cu mult înainte, și în cazul ăsta dă-o naibii de punctualitate: facem interviul mai repede, mă mai învârt un pic prin comună și ajung mai devreme la hotel, în Iași. La păpică, băiță și somnic. La urma urmei, el e un biet primar dintr-o comună prizărită, iar eu sunt domnul ziarist de la București. Să fie bucuros că-l bag în seamă. De ce la opt, dacă se poate și la șapte?

Am luat-o hotărât pe alee, spre primărie. Dacă edilul era deja acolo, nu putea decât să-l bucure apariția mea. Știa că urma să scriu un reportaj frumos despre el și despre comuna lui. Dacă nu sosise deja, l-aș fi așteptat.

Primarul avusese ideea grozavă de a-i încuraja pe căpșunari să se întoarcă acasă și să planteze capitalismul la ei în sat. Ei să vină cu banii câștigați în străinătate și, în loc să-i îngroape în căsoaie cu zece camere în care să nu stea nimeni, mai bine să-i investească local. O moară, o alimentară mai acătării, o mică firmă de construcții, un atelier de croitorie acolo, orice ar fi putut aduce un ban în comună, orice ar fi creat un loc de muncă în plus. Primăria le-a promis că le dă teren în concesiune gratuită, reduceri de taxe, tot sprijinul posibil. Lucrurile începuseră deja să se miște acolo. Ce subiect frumos! Primarul abia aștepta să apară în presa centrală un articol despre inițiativa lui. La telefon se arătase entuziasmat că mă interesa subiectul și că veneam tocmai de la București pentru asta.

Pătrund în clădire cu acea emoție care îi încălzește inima unui reporter înainte de a se apuca de treabă, un amestec de nerăbdare și de curiozitate.

Mă aflu în capătul unui hol larg, cu uși pe-o parte și pe alta. Toate închise. Nici țipenie. Liniște de casă pustie.

Mă îndrept spre ușa pe care scrie mare PRIMAR, deasupra, iar dedesubt, SECRETARIAT.

Ciocănesc ușor și aștept. Niciun răspuns. Încă o dată cioc-cioc, din nou urechea pe ușă. Nimic. Ba da, o muzică discretă de saxofon.

Deschid ușor ușa. Nu e nimeni la secretariat. Dar calculatorul e pornit, o pereche de ochelari e lângă monitor, un taior roșu e așezat pe spătarul scaunului. Miroase a cafea. Ce bine, îmi zic, secretara a venit mai devreme. A chemat-o primarul la lucru. Doar nu vine în fiecare zi un ziarist de la București! Înseamnă că pot aștepta în biroul ei, bem cafeaua împreună, mă pune la curent cu mersul economiei locale, chiar și cu bârfele, e cum nu se poate mai bine.

Dar unde e doamna?

Intru tiptil. Aștept câteva minute în picioare, lângă soba care scoate prin teracotă brațe moi de căldură și mă mângâie prietenește pe spinare. Tot nu apare funcționara.

Din secretariat se intră la primar printr-o ușă capitonată, pe dreapta. Sigur secretara e înăuntru, pregătește încăperea pentru interviu. Șterge praful, face ordine pe birou, chestii din astea. Primarii din comunele mici sunt atenți la asemenea detalii când urmează să apară la ziar. Și nu într-un ziar local, unde ei pot să-și scrie singuri articolele, dacă vor, să se laude cum știu ei mai bine, ci la Cotidianul, din Capitală, ziar serios, citit în toată țara.

Nu mai pierd timpul, mă duc cu tupeu după secretară. Îi fac o surpriză. Îmi pregătesc un zâmbet potrivit, de captarea simpatiei.

Împing încet ușa cu burți moi de capitonaj. E grea, dar se mișcă ușor și silențios, parcă levitează. Bag capul puțin.

Deodată zâmbetul îmi dispare.

Dumnezeule, primarul a făcut atac de cord!

Îl recunosc. I-am văzut figura în presa locală. El e! Zace în fotoliu, răsturnat pe spate, cu capul căzut într-o parte. Are fața ușor tumefiată, stacojie. Respiră greu, agonic. Se ține cu degetele încleștate de tăblia biroului.

Speriat, dau buzna în birou. Strig:

– Dom’primar! Aoleu! Vă simțiți bine?

Omul tresare violent din leșinul lui, mâinile îi sar brusc în sus, parcă ar fi explodat un cartuș de gaz într-o păpușă gonflabilă. Se sufocă. Fața stacojie se face deodată de un roșu intens. Buzele îi tremură.

– Vă simțiți bine? repet eu și mai speriat, venind din doi pași mai aproape.

– Ddd… ndd… da, îngaimă bietul om.

De câte ori îmi amintesc scena, mă tot întreb ce demon m-a împins să intru în biroul ăla.

Eu credeam că moare, dar omul într-adevăr se simțea bine. Chiar foarte bine.

Abia atunci am văzut sub birou tălpile unor pantofi de damă și poalele unei fuste cu șliț. Fusta roșie, de stofă, de la taiorul lăsat pe spătar în anticameră.

Secretara era la munca de jos.

Am ieșit în clipa aia din birou. Ca fulgerul. Cred că am trecut prin ușă, prin pereți, prin garduri, și m-am trezit în haltă gâfâind, cu tot sângele în ochi și în urechi. Nici nu mai știu când a venit următorul tren, ce am făcut pe drum, cum am ajuns la hotel. Atât eram de tulburat.

M-am întors la redacție cu mâna goală. Fără minunatul reportaj promis. Șeful m-a pus să dau înapoi banii primiți de la redacție și cheltuiți fără niciun rezultat. Dus-întors, masă, hotel… Destul de mult. Și mi-a mai tăiat și 10 la sută din salariu. Degeaba i-am explicat ce se întâmplase, cerând înțelegere, iertare.

– Trebuia să stai acolo și să-ți faci treaba.

– Și ce să-l întreb? Dom’ primar, cum a fost?

– Nu știu. Tu ești reporterul, tu ai întrebările. Trebuia să-mi vii la redacție cu materialul pentru care te-am trimis cu atâta cheltuială până la marginea țării. Eu ce public acum? Scot ziarul cu o pagină albă?

S-a înfuriat și mai rău și mi-a crescut pe loc sancțiunea de la 10 la 20 la sută. În luna aceea am împrumutat bani de la prieteni ca s-o scot la capăt cu chiria și cu toate angaralele.

Singura mea satisfacție a rămas aceea că i-am făcut o impresie bună primarului când am discutat subiectul la telefon și am aranjat întâlnirea. Înseamnă că el mă considera om serios și mă aștepta la ora stabilită.

De atunci m-am învățat minte să nu mă mai duc niciodată mai devreme la interviu. Nici măcar cu un minut. Și îi sfătuiesc și pe alții să facă la fel: nu vă grăbiți la întâlnire, că nu știți ce impresie bună pot să aibă oamenii despre voi.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!