Am avut nevoie de o adeverință de la Judecătoria Sectorului 6.
Judecătorul de serviciu m-a primit zâmbitor în biroul strâmt de sub scară.
– Trebuie o cerere și o taxă judiciară. O plătiți la administrația financiară a sectorului de care aparțineți. Apoi veniți cu dovada plății. Un leu.
– Doar un leu? E ieftin! – m-am bucurat eu.
Am plecat în fugă spre administrația financiară, pe Berthelot, ca să plătesc leul și să mă întorc la judecătorie înainte de terminarea programului.
Știam că la administrație n-am de așteptat cine știe cât. Cu câteva zile înainte îmi plătisem acolo asigurarea medicală și a mers destul de repede: doar trei ore și jumătate, nu ca în alte părți. Unde mai pui că atunci am avut de așteptat la câteva ghișee, iar de data asta numai la două.
Am stat doar jumătate de oră la coadă. A fost plăcut, căci telefonul prindea Internetul, am putut să citesc editorialul lui Pleșu din „Adevărul“, să răspund la e-mail-uri și să flirtez cu o doamnă angajată – coincidență! – la Fisc. La ea nu era aglomerație, putea să stea pe Facebook în timpul serviciului. M-a sfătuit să nu privesc în față, spre ghișeu, ci întotdeauna în părți sau în sus: astfel mi se va părea că înaintez mai repede.
Când în sfârșit am ajuns, m-am aplecat până în dreptul gemulețului cu grijă, să nu-mi rup operațiile, dar tot nu o vedeam pe funcționară decât de la umăr până la bărbie. Cu aluniță. M-am adresat acelei jumătați de chip: că aș vrea să…
– Nu aici, mi-a răspuns bărbia pe un ton amabil.
– Dar unde?
– Aici e Administrația Financiară a Sectorului 6, finanțe publice. Dumneavoastră trebuie să mergeți la Administrația Financiară a Sectorului 6 de la Primăria Sectorului 6, la finanțe locale, acolo unde vă plătiți impozitele pentru casă și mașină. Puteți plăti și la Poștă în contul primăriei.
Bărbia umbla în sus și-n jos, tot explicându-mi ce am de făcut, și odată cu ea se mișca și alunița în cadrul gemulețului ca mingiuța de tenis de la primele jocuri video pe televizor.
I-am mulțumit frumos pentru informație și am pornit sprinten spre oficiul poștal pe care-l știam cel mai apropiat, acela din spatelele Teatrului Foarte Mic, în centru. Am traversat Cișmigiul în pas alergător și am luat un 69 de lângă Primăria Capitalei.
La poștă era coada mai mare decât la finanțe. Bateria telefonului s-a descărcat după câteva minute, așa că n-am apucat să termin alt articol de-al lui Pleșu, nici să mai flirtez. Dar statul la cozi îi apropie pe oameni și direct, nu doar virtual. Am intrat în discuție cu o bătrânică distinsă și elegantă, cum mai rar vezi printre pensionarele de la cozi. Era supărată foc pe funcționarele care lucrau așa de mocăit.
– Parcă tot înainte mergea mai repede, când nu aveau calculatoare. Acum bat la butoanele alea de zici că scriu o teză de doctorat, că tot e la modă, nu o adresă. Picioarele mă mai țin, nu-i asta o problemă, dar am 78 de ani și nu-mi convine să-mi irosesc pe la cozi timpul cât îl mai am de trăit. Haideți mai repede, doamnelor, că ne ia cu dricul de aici! Iar dumneata unde pizda mă-tii te bagi? – l-a repezit ea pe un zdrahon care, tot lăsându-se de pe un picior pe altul, mai cucerea câte un loc în față. Malacul s-a uitat în jos la bătrânică și, rușinat, s-a dat doi pași înapoi.
Tot vorbind despre una și despre alta cu acea doamnă, precum și cu alți „codași“ care se băgau în vorbă, nici n-am simțit când au trecut 40 de minute și am ajuns la ghișeu. I-am explicat funcționarei ce vreau.
– Dați-mi contul! – mi-a zis ea cu o voce obosită, mai mult rugându-mă.
– E contul Primăriei Sectorului 6, v-am spus.
– Păi ăla! Care e contul?
– De unde să știu eu? Ar trebui să-l aveți dumneavoastră aici, din moment ce faceți încasări în acel cont.
– Nu-l avem. Nu ținem listă cu toate conturile în care vor clienții să depună. Nu puteți să-l luați de pe Internet?
– Nu, că mi-a murit bateria.
– Atunci îmi pare rău…
I-am cerut scuze pentru tonul puțin iritat cu care i-am vorbit, ea mi-a zâmbit iertător și am plecat.
Din Piața Rosetti am luat autobuzul până în Drumul Taberei, unde știam că e un birou de finanțe locale. Îmi era foame, căci depășisem ora mesei obligatorii de la prânz. Doctorul mi-a impus după operație un regim de hrană sever, cu mese ușoare și la ore precise. Mă dureau și picioarele, era și o înghesuială ca la pomană în autobuz, mirosea a hoit de la unul din apropiere, dar toate acestea nu mă puteau opri din drumul meu spre țintă. Când am de dat bani la stat, fie și un leu, n-am liniște până nu mă achit de datorie. Odată am lipsit 3 zile de la redacție ca să plătesc 67 de bani la fisc, căci atât îmi venise de plată după regularizarea impozitului pe drepturile de autor. Șeful mi-a tăiat zilele alea, am luat leafa ciuntită, dar măcar eram la zi cu impozitele. Așa e frumos. Trebuie să fim cetățeni corecți. Dacă reușești asta, ai o mare satisfacție.
Când să validez cardul de călătorie, ghinion, doar 30 de bani în portofelul electronic. Luat cu plata leului, uitasem să-l reîncarc. O stație am mers cu inima cât un purice de frică să nu mă prindă controlul. Rușinea de a fi prins fără bilet și beștelit în public e mai mare decât teama de a nu plăti la timp rata pentru casă ori impozitele. Am coborât la Cișmigiu și am luat un taxi, decis să rezolv mai repede problema, cu orice preț, ca să-l mai prind pe judecător la birou. 12 lei a făcut călătoria, dar m-a costat 15 fiindcă taximetristul a început să se caute meticulos prin buzunare, cu subînțeles, și s-ar fi pipăit până seara dacă nu-i spuneam, după câteva minute, că poate să păstreze restul.
La agenția din Drumul Taberei am stat doar un sfert de oră la rând. Domnișoara de la ghișeu mi-a spus că acolo e pentru agenți economici, pentru organizații, și că dacă vreau să plătesc taxa trebuie să merg la agenția de pe Uverturii, pentru persoane fizice.
Mai aveam 5 lei în portofel. I-am depus pe toți pe cardul de călătorie, la un chioșc. Apoi în câteva minute am ajuns cu tramvaiul 41 la Lujerul. Acolo stă soră-mea. Am trecut pe la ea și i-am cerut un leu. Mi-a dat 10, că n-avea mai mărunt.
La administrație, ceea ce nu mi s-a mai întâmplat de vreo 20 de ani, nu era nimeni în fața mea. Am vrut să-mi fac o poză, singur la ghișeu, dar telefonul era mort.
M-a întâmpinat o domnișoară blondă, frumoasă coz, genul acela de funcționară ajunsă neverosimil în asemenea post, în fața căreia zâmbești și după ore întregi de așteptare. Acolo nu era gemuleț pătrat prin care să bagi nasul aplecându-te, ci un perete de sticlă, vedeai totul în birouaș.
I-am dat buletinul superbei funcționare, mi-a făcut repede hârtiuța la calculator.
– N-aveți mărunt un leu? – s-a uitat ea cu deznădejde la mine după ce a căutat prin sertar. Că n-am cum să vă dau rest.
– N-am. Dumnevoastră ar trebui să aveți, că aici se adună banii.
A început să se uite agitată într-o parte și-n alta, cu bancnota mea în mână – căuta din ochi pe cineva din cămăruțele alăturate, despărțite doar de sticlă, să i-o schimbe.
– Văd că aveți POS. Nu pot plăti cu cardul?
– Ah, ba da! – s-a luminat ea deodată.
Mi-a tras un leu de pe card, mi-a dat chitanța și gata: leul ajunsese la stat. Dar era deja prea târziu să mai ajung la judecătorie. Am amânat pentru a doua zi cu părere de rău, căci aveam nevoie de adeverință cât mai repede, dar pe de altă parte m-am simțit inundat de o bucurie aparte, aceea că reușisem să îi mai dau statului un leu. De la mine mai puțin, de la alții mai mult, fiecare după câștig sau interese, și uite-așa se adună bugetul în vistierie și face țara să se miște.
Cu dovada plății în buzunar, leșinat de foame și de alergătură, căci sunt convalescent, am plecat acasă.
– Unde-ai umblat toată ziua? – m-a întrebat o prietenă când în sfârșit am putut folosi telefonul.
– Am avut o zi grea, a trebuit să plătesc un leu la stat.
– Și pentru asta ți-ai închis telefonul!
– S-a descărcat. Ce vrei, știi că-mi place Pleșu, îl citesc pe Internet…
– Păcat! Aveam nevoie urgent de un reportaj mișto pentru revistă, din Timișoara. Te-am vrut pe tine că ești bun și te știu șomer. Îți dădeam 500 de lei și cheltuieli de deplasare. Am găsit pe altcineva, a plecat deja.
– Nu-i nimic, poate altă dată. Să mă ai în vedere, da?
– Îmi pare rău că nu scrii tu reportajul ăsta. Și că ai ratat niște bănuți… Sorry!
Am început să calculez în minte: 500 de lei ratați, plus o plimbare la Timișoara, 15 lei la taxi, 7,8 lei pe 6 călătorii cu RATB, oboseală, o zi pierdută… Asta nu mi-a plăcut deloc. Dar de ce să mă plâng eu, simplu cetățean, când însuși statul cheltuie aproape un leu ca să încaseze un leu de la mine? Înseamnă că bietul meu leuț e important, statul are atâta nevoie de el! Mi-am privit cu mândrie chitanța și deodată m-am simțit mult mai bine: totuși am reușit să-i dau statului un leu. Câți ar fi reușit așa ceva într-o singură zi?
15 comments
Doamne, cum reusesti sa transformi o zi mizerabila intr-o poveste memorabila! De cate ori iti citesc textele nu stiu ce sa fac mai intai: sa plang sau sa rad. Talentul tau nu este unul oarecare, este un har de la Dumnezeu. Cred ca esti obligat, intr-un fel, sa-l impartasesti si celorlati, iar asta inseamna ca nu ai voie sa te opresti din scris. Iti doresc multa sanatate si drum lin!
excelent reportaj despre viata de zi cu zi a concetatenilor nostri…Daca te-ar citi un strain, ar crede ca e o gluma buna si n-ar crede in ruptul capului ca asa ceva exista undeva , in timpurile noastre…Si mai mult , ar zice ca sunt nebuni cei care accepta sa traiasca , sa fie tratati asa ! Caci asta este o mare tragedie : oamenii vad ca sunt umiliti, vad ca NU este normal ce se intimpla si totusi ,uneori – de cele mai multe ori – nu schiteaza nici un gest de nemultumire. Daca fiecare ar face macar putin in directia asta , cred ca s-ar misca totusi ceva.
Sper ca acest minunat reportaj al tau sa mai trezeasca lumea la realitate ! Caci asa vad eu ceea ce ai scris tu: ca un strigat disperat , ca o chemare a normalitatii, la normalitate !
Multumesc Viorel, este o onoare sa te cunosc si sa am privilegiul sa-ti citesc gindurile , trairile pe care asa de minunat reusesti sa le pui pe hirtie !
Pe cand un articol si despre „destuparea creierelor” ? Functioneaza de 4 ani ! https://www.ghiseul.ro/ghiseul/public – sau – http://taxelocale6.ro/plata/modalitatideplata – Valabil si pt generatia fb !
Ms. Bean ar juca memorabil o astfel de situație. Nu ca nu ne iese si noua. Superb textul.
Ma duc, ca un bun cetatean umplut pana la refuz cu simt al raspunderii civice, sa imi platesc impozitul. Am purces spre institutia cu pricina, nefiind foarte sigura ce am de facut.
Pasul 1: Cauta un xerox in zona rezidentiala a capitalei, ca sa imprimi hartiile necesare. Acolo, mon cher, gasesti de toate (mi-a atras atentia in mod special o sapuniera cu 280 de lei – probabil costa atat pentru ca era ”de pe Dorobanti”. Cine stie?) numai xerox nu. Intr-un final, intr-o pivnita asezata strategic langa institutia statului, am gasit un ”Xerox” unde o tanti a fost dispusa sa imi imprime foaia (una, de care mai aveam nevoie) contra sumei de 3 lei. Bun si asa.
Pasul 2: Intra la directia de finante a sectorului 1, o cladire si mai insalubra decat pivnita documentata mai sus, si incearca sa te orientezi.
La ghiseul de informatii, o tanti blonda, trecuta bine de a doua tinerete si cu foarte posibile frustrari de nevasta-cucoana care n-a reusit sa emigreze, ma trimite la ghiseul 7 – ”Nu stiu, e posibil la ghiseul 7”.
La ghiseul sapte, o coada precum cea de la lansarea cartii lui Iohannis.
Ma mai plimb.
Ma observa un nene, in costum si cravata, purtator a sapte mii de ecusoane, cu aere de sef de sala:
” – Pe cine asteptati?”
” – Nu astept. Am de platit un impozit pe spectacol si incerc sa ma orientez, sa aflu unde.”
” – La ghiseul 7.”
Ma asez cuminte la coada. Dupa 40 de minute de plictis (timp in care observ ca dupa ghiseul 7 esti trimis la ”casierie” si intrebandu-ma daca nu ar fi mai bine sa ma asez direct acolo, ajung la rand.
” – Buna ziua. Am de platit un impozit pe spectacol, si nu sunt foarte sigura care e procedura. Ma puteti ajuta?”.
” – A, pai, nu la noi.”
” – Cum, nu la voi? Domnul de la birou m-a indrumat la ghiseul 7.”
” – Nu, nu. Nu la noi. La Piata Amzei.”
In timp ce imi treceau prin cap cele mai alese injuraturi ale generatiei mele, mai ales la adresa sefului plasator de informatii false, fac cale intoarsa si imi notez ca data viitoare sa ma documentez mai bine cand am de platit impozite. Incercand sa imi amintesc care din prietenii, asociatii, colaboratorii incompetenti imi vandusera informatia cu ”Te duci si platesti la ei, in strada Roma”, purced, din nou, spre zona vip a capitalei, cu gandul sa gasesc dracului un taxi, sa imi transport fundul lenes in Piata Amzei si sa platesc impozitul pe care zic de 10 zile ca il achit si nu apuc.
Frig, groaznic, cancer. In principiu pentru ca e iarna la capitala iar aversiunea mea vecina cu sila pentru cumparaturi m-a impiedicat pana acum sa imi achizitionez si eu, ca omul, un palton. Imi notez si asta – ca daca pleci la plimbare sa faci plati la stat, e bine totusi sa ai si un palton.
Intre timp mi se terminasera si tigarile.
Ajung in Piata Amzei, dupa inca 30 de minute petrecute in traficul bucurestean. Eh, in cladirea institutiei de acolo (ceva cu ”taxe locale”) poti sa gasesti orice, numai ghiseul pentru persoane juridice, nu. Noroc cu nenea foarte amabil de la paza.
Inainte sa ma asez la coada, ma uit pevazatoare pe avizier – lucru de altfel recomandabil, dupa experienta de mai-nainte. Rasuflu usurata: ”Spectacole, ghiseele 2,3,4.”.
Alte aproape 30 de minute de asteptare. Ajung la ghiseu.
” – Buna ziua, am de achitat un impozit pe spectacol.”…
” – Nu la mine, la colega” zise nevasta-cucoana cu numarul 2 pe ziua de azi, facand semn cu capul catre tanti din dreapta ei – o aparitie inalta, bruneta, cu guma de mestecat, implicata intr-un schimb flegmatic de replici cu un nene la fel de impozabil ca si mine.
**Tanti, pe avizier scrie ca pot plati la ghiseele 2, 3 sau 4. Esti ghiseul 2. Shut up and take my money !!!** – m-am abtinut, totusi, cand mi-am amintit ca nu sunt prea sigura cum functioneaza toata afacerea si e mai bine sa fiu draguta, avand in vedere ca n-am nici un fel de disponibilitate si chef sa ma plimb cu acte, hartii si copii prin institutie – ceea ce se intampla de obicei daca superi functionarii publici. Am zambit si m-am asezat, pentru a N-a oara, la coada. La ghiseul 3. La colega.
A mers repede. 8 minute, pe ceas.
” – Buna ziua, am de platit un impozit pe spectacol….”
” – Foaia de decont, rapoartele biletelor vandute, anulate, etc”
” – Am !”
” – A, nu e bine. Pentru cele anulate trebuie formular tipizat de la noi”.
”- ……….. ok, dati-mi, va rog, un formular tipizat”. ** Noroc ca am stampila la mine, imi spun.
Completez. In 3 exemplare. Semnez, stampilez, etc. Intre timp, in mod evident, pamantul se roteste in continuare in jurul axei sale, secundarul se misca, etc, ceea ce inseamna ca – la fel de evident – se formeaza o noua coada. Mai stau si la aia.
” – OK. Copie dupa buletin.”
” – Am!” – deja ma simteam foarte mandra de mine..
” – Si imputernicirea?”
” – ………….CE imputernicire???”
” – Pai trebuie imputernicire.”
” – Nu inteleg. ” – stupoare, nervi, pfoai.
” – Pai n-aveti calitate. Va trebuie imputernicire, ca sa depuneti decontul”.
” – ………………..”
” – Ce nu intelegi, domnisoara, iti trebuie imputernicire de la administratorul firmei !”
” – Eu sunt administratorul firmei………….”
” – Pai si nu stii sa spui asa?”
** Proasto, ai IN MANA vreo 4 formulare completate de mine, cu fraza cliseica ”Xulescu, in calitate de administrator, semnat de yours truly, proasta pamantului…** – ma abtin, din nou. Ma gandesc, intr-un acces de sadism, ca mi-ar placea sa am o discutie intre 4 ochi cu ea din care numai eu sa plec cu doi.
Intre timp, ma mai trimite sa fac si inca o copie dupa buletin. Ca trebuie doua. Coada la xerox, evident.
Intr-un final glorios, dupa lupte ”seculare” care au durat o eternitate din timpul meu, ma ”baga in calculator” si ma expediaza la casierie.
Acolo, alta coada. Dau banii, iau restul. Iau chitanta. Chitanta, gresita. Si nu intr-un sens de trecut cu vederea, ci nasol. Din numele companiei lipseau 2 litere la mijloc si una la final. E greu, inteleg. Are vreo 14 litere in total. Greu de tot. Si era gresit si CUI-ul.
” – Nu va suparati, ati putea, va rog, sa revizuiti chitanta?”
Ii arat doamnei ce nu e in regula.
” – Lasa ca nu are nimic.”
” – Stiti, cam are. E practic o alta companie. Nu? Eu nu ma pot prezenta la contabila cu asa ceva.”
” – Eu de aici nu pot modifica. Du-te inapoi la ghiseu ca numai fetele de acolo pot, in calculator, ca ele baga datele firmei.”
Cand ma intorc sa plec, aud:
” – Chitanta las-o la mine!”
” – Imi pare rau, nu pot.”
” – Nu nu, daca e gresita, o lasi la mine si o anulez.”
Deja incep sa imi pierd rabdarea.
” – Imi pare rau, dar chiar nu pot. Tocmai v-am dat o groaza de bani. Nu am cum sa plec de aici fara o chitanta. Vi s-ar parea normal?”
In timp ce doamna cauta prin sertare sa imi returneze monetarul, o aud (eu si toata coada, de altfel), comunicandu-i afectat colegei : ”N-are incredere, ce sa-ti povestesc….”. Cu ochii peste cap, imi da banii inapoi. Nu stiu si nu vreau sa stiu ce se citea pe fata mea in momentul ala, insa domnul in varsta din stanga, de la coada paralela, incepuse deja sa chicoteasca elegant.
Ma intorc pe calcaie si traversez (din nou!) institutia vietii, spre departamentul ”Persoane juridice”. Ajunsa acolo, sunt intampinata cu mimici intrebatoare de doamna de la ghiseu (bruneta, cucoana, etc, va amintiti de ea…). Noroc ca n-a mai trebuit sa stau INCA o data la coada, ca pocneam pe careva.
Ii expun problema.
” – Pai vezi, daca vii fara CUI-ul firmei…”
Scrasnesc din dinti.
” – De aia nu e bine sa se depuna prin registratura, stii tu, la inceput, cand te luam in evidenta….”
Ma uit urat.
” – Am depus CUI-ul cand am fiscalizat.”
” – Data viitoare poate vii si pregatita, da? Ca eu am luat datele de la noi din baza de date…”
” – Nu ca n-ai fi avut in mana 4 formulare completate unde era trecuta denumirea corecta a companiei….” ma aud replicand.
N-a prins intepatura.
” – Pai nu, ca de la registratura…”
” – Asta fix nu-i treaba mea. Faptul ca atat functionarii de la registratura, cat si dumneavoastra, nu sunteti in stare sa copiati naibii 14 litere dintr-o parte in alta, deja chiar nu ma mai priveste. Aveti in mana toata documentatia, negru pe alb, va rog sa operati modificarile ca sa pot sa imi platesc impozitul, lua-r-ar dracu de impozit, si daca nu te ocupi tu, suna-l pe ala care se ocupa, lua-r-ar dracu si pe ala!”.
Ochi in computer. Tastat febril.
” – OK, am corectat. Poti sa te duci la casierie sa achiti.”
In timp ce ma asez, pentru ultima data, la coada casieriei, imi notez cea mai importanta concluzie a zilei : data viitoare imputernicesc pe cineva sa plateasca impozitul. Sa-l bag in ma-sa de impozit.
Ca sa ne intelegem cu ghiseul.ro
Sector 3 – Impozite şi Taxe Locale – telefon: 0213275146
Close
Institutia a blocat momentan platile fara autentificare. Va rugam reveniti. Va multumim pentru intelegere.
Țara lui Papură-Vodă… De la începutul anului și până acum nu au reușit să mă lămurească 4 angajați ai Primăriei cât am de plătit impozit pe casă cu sediu social de firmă în locație. Se pare că fiecare are varianta lui de calcul. Definiția Organului Fiscal diferă de la unul la altul. Rezultat: nervi, stat la cozi, incertitudine, bani aruncați pe fereastră.
superba scriitura articolului!
Omule, daca articolul e pe bune, imi pari cam hazardat.
Ce am invatat si eu, dupa ce mi-am luat multe tepe ca tine, a fost sa ma grabesc incet. Ce daca imi trebuie hartia aia repede, lasa sa treaca o zi-doua, sa vezi cum o rezolvi fara stres si penibilitati. Intotdeauna se iveste ocazia. Doar sa nu fii pe moarte.
Vorba cântecului: „Din hazard în alt hazard/ Până dăm cu oiștea-n gard”.