Tot ce nu vine din noi

(Astăzi a murit Aglăița, prietena mea)

Nu vom pleca de aici până nu ni se va lua totul.
Întâi ni se ia veșnicia, brusc întreruptă de o lumină rotundă,
și suntem aruncați spre moarte înveliți într-un țipăt.
Ni se iau apoi, una câte una, frunzele albe din pomul
fără motiv numit al vieții, cel hrănitor.
Ni se iau jucăriile și primim în loc niște unelte cu care
zi după zi, fără odihnă, cioplim iluzii și zei.
Nimic nu va mai râmâne din tot ce vom face
în numele zeilor.
Ni se iau părinții, bunii noștri părinți care au visat
unul lângă altul, iubind, că prin noi vor învinge.
Ni se dă privire și ni se ia lumina.
Ni se dau inimi și ni se ia iubirea.
Iar când iubirea nu ne poate fi smulsă,
crescută din noi cu rădăcinile în sus, înfipte în cer,
ni se iau iubitele; tot ce iubim
e cules în amfore de lut precum, odinioară, măslinii.
Ni se iau păsările de la ferestre, chiar ferestrele-apoi,
totul e întunecare și absență,
până și pisicile ni se iau fără milă – cel mult
suntem ținuți departe de casă în ziua când mor.
Totul se îndepărtează de noi, se răcește,
stelele înghețate rânjesc deasupra noastră ca niște bănuți
aruncați pe pieptul unui copil născut mort
lângă o fântână.
Trupul ni se ia în cele din urmă farâmă cu fărâmă,
totul devine nimic, gata s-o ia de la capăt
în lumea asta în care ni se ia tot ce nu vine din noi –
numai plânsul nu ni se ia
și nu știe nimeni unde se duce.

1 noiembrie 2017, Stuttgart

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!