Tot ce scriu vine din suflet

Aceste rânduri/gânduri, unele chiar frumoase, au fost provocate de întrebări transmise în scris de Simona Alexandrescu Oprița. Am răspuns tot în scris. Interviul ar fi trebuit să apară într-un ziar românesc din Canada (în pregătirea lansării din Montreal a volumului „Cele mai frumoase reportaje”). Întrucât lansarea a fost anulată, nici interviul nu a mai fost publicat. Apare aici pentru prima dată ca să nu mi se risipească munca de două nopți. Îl ilustrez cu imagini de la lansarea din Toronto, excelente, realizate de talentatul fotograf Remus Găină, prietenul meu.

SIMONA ALEXANDRESCU OPRIȚA – Cine este Viorel Ilișoi cel din spatele semnăturii? Ai crescut în familie, apoi la orfelinat. În scrierile tale evoci des acea perioadă. Cum te-a marcat?

VIOREL ILIȘOI – Sunt un nene din Bragadiru. Eu, trăitorul, sunt cel care scriu. Doi într-unul, cum se spune. Ar mai fi și un al treilea, personajul oglindit în textele mele. Și acela sunt tot eu. Omul, autorul și personajul – conviețuim într-o singură identitate civilă și spirituală. Omul se dedublează în autor, autorul creează personajul, iar personajul se întoarce egal și generos în amândoi. Desigur, nu tot ce scriu este autoreferențial. Scriu cu pasiune despre tot ce-mi trezește curiozitatea, despre tot ce conține sens, emoție, informație – în măsura în care descopăr și înțeleg realitatea în care mă mișc. Uneori scriu și fără să înțeleg pentru că și ignoranța este umană, are și ea zonele ei de frumos, de fascinație.

Am scris mult despre copilăria mea și voi mai scrie. Este un teritoriu magic. Totul vine de acolo și totul se întoarce acolo, în paradisul pierdut. Oricât ar părea de dure povestirile mele de la casa de copii, cred că se simte totuși, pe sub gheață, curentul cald al inocenței, o anume duioșie, o adiere de speranță. Copiii au această capacitate fantastică de a umple cu frumos, cu bunătate, toate hăurile existenței. Poate să ardă lumea în jurul lor, să se prăbușească munți, să fie război – ei vor trăi totul în lumina candorii lor. Copilăria e acel balon de sticlă cu orășele în miniatură, peste care cad alene fulgi de puf, o lume aparte în interiorul lumii mari, unde totul se desfășoară după legi proprii. Acolo e izvorul scrisului pentru toți autorii – fie că o recunosc sau nu; chiar și pentru autorii de SF. Când te-ai rupt de copilărie și sângele ei nu îți mai vine prin ombilicul secret, mâna care scrie se prăbușește și abia va mai reuși să schițeze niște texte uscate, fără viață, răsucite din condei ca să pară vii. Dar cititorul nu poate fi păcălit, el simte că acolo e făcătură, nu viață. Așa că tot ce m-a marcat în copilăria mea – în bine sau în rău – se regăsește în textele mele. Nu atât ca materie epică, nu asta e important, ci ca suflu. Și, de asemenea, tot ce m-a marcat în copilărie se regăsește în structura mea ca om. Însă asta e doar problema mea.

– Când ți-ai descoperit talentul literar?

– Aș zice că din copilărie, când am început să mă joc de-a poezia, să scriu povești – da, chiar acele povești: cu Feți-Frumoși și cu zmei, cu Ilene Cosânzene și cu căpcăuni, printre care se mai ițea și câte un personaj real. Dar nu-mi dădeam seama atunci că e vorba de talent. Asta îmi venea să fac: să scriu – și asta făceam. Natural.  Momentul decisiv a fost când altcineva mi-a descoperit talentul (nu voi juca o modestie de fațadă, să spun că, vai, nu-s chiar așa de talentat: sunt mai talentat decât unii și mai puțin talentat decât alții; e ca și cum aș recunoaște că am ochi căprui).

Am avut parte de mulți profesori de română, că se schimbau des, și toți buni. Cei mai dragi mi-au fost Maria Gălușcă, la Trușești, o doamnă de o sensibilitate aparte, cu ceva de personaj dostoievskian: ftizic și cu răscoliri metafizice, și poeta Maria Baciu, la Botoșani, o fire rebelă, ca poetă ce era, școlită până la strălucire, îngăduitoare, vizionară. Maria Baciu mi-a făcut onoarea de a-mi prezenta cartea de reportaje la recenta lansare din Botoșani. I-am sorbit, ca în anii de liceu, fiecare cuvânt. N-am mai fost de mult atât de emoționat. La lansare s-au evocat câteva episoade din liceu, când reușeam să obțin note mari scriind extemporale în versuri la fizică, la biologie, la istorie. Ei bine, abia când alții au văzut ceva la mine au început să se schimbe lucrurile, m-am luat și eu în serios. Fără oamenii providențiali care îl fac să crească, un talent se poate pierde cu ușurință.

– Ce anume te-a atras către lumea tumultuoasă a presei?

– Paradoxal, nu m-a atras nimic. N-a fost, între mine și ziar, o întâlnire plănuită, ci o întâmplare. S-a întâmplat să fiu, prin ianuarie-februarie 1990, în preajma unor tineri din Botoșani – ei își ziceau revoluționari, dar n-a fost nicio revoluție la Botoșani, să fim serioși, unde după căderea comunismului, comuniștii au obținut prin alegeri libere peste 95 la sută din voturi –, tineri care editau un ziar. Un săptămânal, mai exact. „Atitudinea” îi zicea. Eram și eu acolo, într-o cameră de la Casa Tineretului, când se plănuia apariția celui de al treilea număr al „Atitudinii”. Fondatorii erau niște băieți cu mai multă sau mai puțină știință a scrisului, mai degrabă mai puțină spre deloc, uniți în jurul șoferului Constantin Cristescu, care mai târziu a virat decis spre poezie, devenind un autor prolific de cărticele siropoase.

Am debutat în numărul 3 al „Atitudinii”, pe 17 februarie 1990. E o viață de atunci! La început am scris câteva articole de curiozitate. Mi se părea foarte ușor să fac munca aia de reporter. Priveam articolele ca pe niște compuneri pe teme date. Curiozitatea aia nu s-a terminat nici azi. Găsești în munca de reporter, dacă i te dai cu totul, o satisfacție uriașă. Puține alte meserii elimină cu atâta ușurință repetitivitatea. Zilnic ai ceva nou: alte situații, alți oameni, alte cunoștințe de adăugat. Munca de reporter e o călătorie aventuroasă cu un tren nesfârșit: o dată străbați lumea cu trenul, a doua oară călătorești interior, dintr-un vagon în altul, mereu altfel, într-o continuă evoluție. Dar dacă nu faci munca asta cu pasiune, trenul tău se va învârti în loc, în jurul unei gări părăsite, iar vagoanele vor fi toate la fel, jalnice și reci, cu geamuri opace. Nu vei ajunge nicăieri. Faci doar zgomot și lași mizerie în urmă, pe calea ferată.

– Ai fost primul ziarist postrevoluționar condamnat pentru „delict de presă”, în 1992. Ai stat atunci 19 zile la închisoare. Pentru ce articol ai fost condamnat? Cum s-a întâmplat?

– Povestea asta cu închiderea unui ziarist pentru că a scris un articol ar părea până și în România, astăzi, ceva șocant. Iar aici, în Canada, ar fi ceva de domeniul irealului, al absurdului. Iată însă că absurdul era la el acasă în România anilor ’90, acei ani ai derutei și ai isteriei, iar eu am putut fi condamnat și închis pentru că am scris despre șeful meu de la Fundația pentru Tineret Botoșani că semăna cu Saddam Hussein. Desigur, comparația nu se referea la asemănarea fizică, deși era și asta izbitoare, ci la apucăturile dictatoriale ale directorului Cezar Macovei. În articolul ăla erau lucruri care se petrecuseră sub ochii mei, certe. Am publicat articolul – „Saddam Hussein se ascunde la Botoșani” se chema – într-un ziar liber din Suceava: „Tinerii Revoluției”. Pe urmă m-am mutat la Iași. Din urmă, fostul meu șef m-a dat în judecată. S-a dat sentința în ianuarie ’92: trei luni de închisoare cu executare – nu cu suspendare, cum se dă când furi un combinat sau devalizezi o bancă.

Fiind la Iași, habar n-am avut de sentință, să fi făcut recurs, să fi parat cumva lovitura pe la spate. Pe 8 mai, de ziua Partidului, am fost luat de acasă și dus la închisoare. Din ianuarie, când s-a dat sentința, și până în mai, când am fost reținut, am figurat pe lista celor dați în urmărire generală pe țară. Dar eu nu mă ascundeam, făceam o muncă publică, de mare vizibilitate, la ziar. Pur și simplu nu am știut de condamnare. Presa română a tăcut ca peștele. Noroc de scriitorul Liviu Antonesei, care a dat o știre la Vocea Americii sau la Europa Liberă – nu mai știu exact – și de acolo s-a pornit vâlva internațională. Astfel că după numai 19 zile de închisoare, din cele 90 „prescrise” de judecătorul Teodor Nițu, am fost eliberat pe motiv că nu mi se adusese la cunoștință sentința și că eram încă în termenul legal pentru a declara recurs. A fost doar o mânărie juridică pentru a se pune capac peste hazna. Mirosea urât și până departe. E un episod negru din biografia mea, o pagină urâtă din presa și din democrația postrevoluționare. Mă îngrozesc acum când mă gândesc ce primitivi eram atunci din punct de vedere democratic. Și n-am evoluat prea mult. Dumneavoastră, românii din Canada, știți asta la fel de bine sau chiar mai bine.

Mulți spun că un ziarist nu trebuie închis fiindcă el scrie, nu dă cu parul, nu violează. Nu sunt întru totul de acord cu angelizarea ziariștilor. Unii merită, dacă nu închiși, cel puțin ținuți de mână ca să nu mai scrie. Cuvântul doare la fel de tare ca parul sau ca violul, dacă nu și mai rău. Când minți, lovești în cel despre care scrii mincinos. E dreptul lui să se apere, să fie apărat de atacul murdar. Dar eu am scris adevărul-adevărat în acel articol.

– Deși ai avut o activitate bogată în presă, din 2014 nu mai semnezi în ziarele din România. De ce?

– În 2014 am fost data afară de la „Jurnalul Național”. A fost un ziar mare, cu tiraje de sute de mii de exemplare, care încet-încet s-a micșorat, s-a chircit, a ajuns o foiță cu ambiții jurnalistice mărunte. La un moment dat n-a mai putut ține toată echipa de reporteri și de fotografi formidabili care făceau gloria ziarului până prin 2010. I-a pierdut unul câte unul pe drum. Eu am fost printre ultimii. După aceea m-am retras de tot pe site-ul meu, nu m-am mai angajat la niciun ziar. Nu există astăzi un ziar în România care să mă satisfacă din punctul de vedere al reportajului. La ziarele tipărite mă refer, din ce în ce mai mici și mai penibile. Căci reportaj se mai publică, și încă foarte bun, pe site-urile personale, pe site-urile ONG-urilor, ale presei de nișă… De curând am început colaborarea cu PressOne, o publicație electronică de la Cluj, foarte, foarte bună. Deci nu am ieșit chiar de tot din presa scrisă, dar nu sunt în „sistem”, ca să zic așa… Încerc să mă descurc de unul singur. Sunt doar eu – cu cititorii mei. Constat că există cititori pentru reportaj. Altfel n-aș fi îndrăznit să scot cartea asta.

– Cât cântăresc în suflet manuscrisele de pe masa de lucru?  Cum se poate trăi în România doar din scris?

– Tot ce scriu vine din suflet. Nu construiesc structuri textuale abstracte, la rece. Nu scriu ceva pentru că trebuie să scriu, ci pentru că nu pot să nu scriu. E ceva ce izbucnește ca o lavă din mine, ceva ce nu mai pot ține înlăuntru. Eu îmi iau poveștile din viață, scriu despre viață, pun viață în texte, am grijă să transfer cât mai mult posibil din viață în text.

Misiunea reporterului e de a-i facilita cititorului contactul indirect cu realitatea. Dacă autorul nu simte realitatea, nu poate transmite vibrația ei autentică și cititorul simte asta. Nu-l poți păcăli. Oricât talent literar ai avea, nu poți fi autentic în relatare dacă nu trăiești tu mai întâi subiectul. Trebuie să râzi sau să plângi când te documentezi, să te uimești, să te revolți, să lași toate sentimentele să se exprime. Și apoi să le domolești, să le plantezi cu grijă în ogorul textului. Dacă faci așa, dacă scrii sincer, cu pasiune, cititorii te vor prețui. E acum o lume suprasaturată de informație, trăim într-un vârtej informațional. Oamenii sensibili caută și altceva. Nu se satură cu „ce”-ul, vor și „de ce”-ul evenimentului, sensul lui, vor și „cum”-ul. Reportajul împacă nevoia de informație, de frumos, de uman. Iubesc reportajul pentru că lucrează discret la mitologiile contemporane. Din aceste texte aparent minore și perisabile pot ieși tipologii umane, sociale, personaje puternice, emoții, modele de viață, tot ce vrei. Cititorii cu asemenea nevoi se vor îngriji ca reporterii care le satisfac nevoile lor rafinate să existe.

– Cum sunt oamenii, așa cum îi cunoști tu?

– Ochiul meu e făcut să vadă frumosul din oameni. Îi place să vadă asta. Prefer să scriu despre oamenii care îmi plac – despre oamenii frumoși. Nu înseamnă că dacă ticăloșia îmi sare în cale, o evit. În reportajele mele nu prea ai să vezi urâțenia oamenilor. Mă îndrept plin de speranță către orice pâlpâire de umanitate din cele mai sordide zone. Nu sunt fotograful care pândește momentul când omul din fața lui se strâmbă sau se scobește în nas, nu vânez ipostazele astea, ci îl aștept să zâmbească, să scoată din sân mărul roșu, să se aplece cu înfiorare deasupra unei flori – și atunci fac țac! Asta e firea mea. Nu pot înțelege ura. Supărarea, da, dar ura… Cum să urăști? Vei spune că și ăsta e un sentiment uman. E adevărat. Așa cum și gerul e o manifestare a naturii. Dar mie îmi place primăvara, zvârlit în sus de creșterea ierbii, îmbrățișat de ramurile înflorite, chemat în cer de păsări, cântând: „E limpede iubirea zilelor acestea”. Aceste trăiri mă hrănesc, iar celelalte mă usucă. Uneori pun în oamenii din reportajele mele mai multă bunătate decât au ei cu adevărat. În speranța că o vor primi și o vor păstra.

– Dacă ar fi să pui câteva lucruri în sticluțe mici, ce esență ai păstra de la: bicicleta Leta, vioara ta, pisicile tale: Aglăița și Motănel, cafea.

– Interesantă și surprinzătoare întrebarea asta! Din bicicletă am făcut un personaj hazliu în seria de filmulețe „Momente și spițe”. Aș păstra într-o sticluță spiritul ghiduș al acelui obiect personificat. De la vioară aș păstra frumusețea formei. Pentru că nu am talent muzical, am chinuit vioara ani de zile în cele mai crunte moduri, am făcut-o să plângă. N-am reușit să pătrund la esența ei muzicală. E ceva peste puterile mele. Dar sunt sedus de frumusețea formei ei. Are ceva feminin, ceva aproape erotic. Atât de fragilă și totuși atât de puternică. Vioara e un poem în sine. Numai privind-o ai presimțirea muzicii, a sublimului. Sunetul acesta nu putea ieși dintr-un instrument cu altă formă. Vioara e muzica pură a geometriei. E țipăt și rugăciune. Forma, forma aș topi-o și aș purta picătura aceea sub pleoapă, mereu. De la Aglăița, bătrâna mea pisică, aș păstra albastrul privirii și devotamentul de mamă. Un albastru sincer. Lumina purității. De Motănel sunt îndrăgostit, e frumos, e bucuria sufletului. De la el aș păstra expresia aia de copil obraznic care știe că i se iartă mereu boacănele pentru că e irezistibil de drăgălaș. Și, în final, de la cafea n-aș păstra nici aroma, nici culoarea, doar momentul de nerăbdare de dinainte de a o bea. E forța promisiunii acolo.

– Volumul ,,Necunoscutul Mihail Codreanu”, apărut în 2014, monografia unui  poet prea puțin cunoscut în zilele noastre, a pornit tot de la un reportaj. De ce toată această muncă extraordinară de căutat prin arhive, prin biblioteci și colecții particulare? Cum ai ajuns de la un reportaj de mică întindere la o carte de peste 250 de pagini?

– Răspunsul e undeva mai sus: stă în pasiunea mea pentru reportaj. Nu-mi place să-l scriu de mântuială. Viteza cu care se lucrează la ziar te obligă de multe ori să te documentezi superficial și să scrii neglijent. Am produs multă maculatură, mai ales în primii (mulți) ani de presă, dar la maturitate am zis gata, nu mai vreau să lucrez la bandă. Și am început să mă bat cu șefii, un război al nervilor, pentru calitatea textelor. Însemna să scriu mai puțin și mai rar, deci mai scump, ceea ce nu le convenea. Dar cumva i-am înduplecat. În cazul lui Codreanu, am avut de scris un reportaj despre casa lui memorială din Iași, unul dintre alte unsprezece reportaje subțiri despre muzeele literare din Iași. Întâmplarea a făcut să încep seria reportajelor cu Codreanu și la el am rămas. Pe măsură ce aprofundam documentarea, eram tot mai fascinat de viața acestui poet orb care a făcut furori în tinerețe și apoi s-a stins lent, ca poet, de-a lungul celor 81 de ani de viață. Am găsit în asta și o formă de evadare din reportaj, o încercare de a-i adăuga valențe noi. Am vrut să scriu istorie literară în maniera reportajului, adică să cobor discursul academic, de multe ori arid și criptic, la un nivel mai accesibil și mai plăcut. Am avut surpriza să constat că oameni care n-ar fi citit istorie literară nici dacă-i plăteai au devorat cartea. Asta poate face reportajul: să traducă pe înțelesul tuturor cele mai abstruse materii.

– Blogul tau este o sursă de zâmbete, lacrimi, aduceri aminte și imaginație. Este la îndemana oricui să îți citească reportajele acolo.  De ce ai grupat  ,,Cele mai frumoase reportaje” într-o carte?

– Cartea asta a fost cerută. Sunt cititori mai tineri sau mai în vârstă care preferă cartea tipărită. Multe dintre reportajele de pe blog se studiază la facultățile de jurnalism și, neexistând o carte, nu puteau fi date la bibliografie. Apoi, textele din carte diferă substanțial de cele de pe site-ul meu. Le-am rescris ca să arate cum aș fi vrut să arate de prima oară. Însă ziarul nu avea atâta spațiu, nici nu putea aștepta o elaborare îndelungată. Cartea are altă prestanță. Circulă mai puțin decât varianta electronică, e adevărat, dar la alt nivel. Textele sunt toate la un loc, nu mai trebuie căutate pe Internet. Odată puse în carte, pot spune că mă despart de ele. Încremenesc în această formă, cum le-a imortalizat tiparul. Altfel, aș fi lucrat mereu la ele. Pe măsură ce se adună tot mai multe texte pe site, devin tot mai greu accesibile, paradoxal. Și atunci a trebuit să fac o selecție pe un criteriu strict personal, cele mai frumoase, și să le ridic pe acestea din mormanul virtual de texte, în continuă creștere. Și ultimul motiv e acela că în biblioteci cartea rezistă. Va fi acolo și peste o sută de ani, când eu nu voi mai fi ca să-mi plătesc abonamentul la server. Va supraviețui doar prietenul meu Ion Vasilescu, din Laval, care și-a propus să trăiască 120 de ani – dar el nu știe să întrețină un site de Internet. Așa că tot la bibliotecă e speranța. Voi lăsa câte un exemplar și la bibliotecile publice din zona Montreal și Toronto.

– Cum a fost primită cartea în Romania?  Câte lansări, câte orașe, în cât timp? Te așteptai la o asemenea cerere de carte, la asemenea public și la toate reacțiile extraordinare pe care le-a stârnit lansarea cărții tale?

– Văd că la prima întrebare ai și răspuns cu partea a doua a întrebării. Da, și eu am fost mirat. Cine s-ar fi așteptat ca o carte de reportaje să aibă o primire atât de bună? Am avut 13 lansări, în 13 orașe, în cam tot atâtea zile. În două orașe a fost lume mai puțină, din cauza organizării pripite, dar și acolo atmosfera a fost incredibilă; în rest, așa cum se poate vedea în presa din România, din care am spicuit pe pagina mea de Facebook, sălile au fost pline. Au venit în principal cititorii mei de pe site, care voiau să aibă și ediția tipărită. Sunt foarte apropiat de cititorii mei. Comunic cu ei, țin seama de părerile lor, am încercat să îi scriu fiecăruia o dedicație personală. Cartea are ceva magic, e ceva concret ce se transmite de la autor la cititor ca la împărtășanie. Oamenii se regăsesc în reportajele din carte, recunosc România adevărată, apreciază scriitura. S-au scris zeci de articole (eu am numărat 43 până am ajuns în Canada) și continuă să apară. Ce poate să fie mai frumos?

– Ești asemănat cu Geo Bogza și ți se spune, în țară, Domnul Reportaj. Ești studiat la facultățile de jurnalism. Ești citat, intervievat, ascultat, iubit. Te consideri un om de succes?

– Mă apasă comparația Bogza, cu Brunea-Fox… Sunt greu de dus. Să nu fiu ipocrit, îmi place să fiu lăudat – cui nu i-ar plăcea? Dar exagerările îmi repugnă. Mi se mai spune și Nea Viorel sau Băi Ăsta, nu doar Domnul Reportaj. Asta e o invenție a unui prieten de-al meu, preluată apoi de altul, de alții… Să fim serioși! Interviuri mi se cer pentru că s-a auzit că nu refuz pe nimeni și tinerii vin la mine când au o temă de făcut. Nu că aș avea ceva de spus. Om de succes nu-s. Ce se vede din afară nu e chiar adevărul. Nu am o definiție bună a succesului. În accepțiunea generală, Gigi Becali e un om de succes. Florin Salam e cântăreț de succes. Polițistul Marian Godină e un scriitor de succes: vinde tiraje uriașe. Într-o accepțiune mai restrânsă, mai aplicată, succesul e raportul dintre ce ți-ai propus și ce ai realizat. Dacă mi-am propus să devin ziarist, poftim, am avut succes. Dar nu mi-am propus, am devenit întâmplător ziarist. Așa că nu trec asta în rubrica „Succese”.

– Ce ai în plan pentru anii următori?

– Să supraviețuiesc. Să public una câte una cărțile pe care le-am scris până acum (cele care au scăpat de foc, căci mi-am ars la un moment dat toate scrierile), să scriu mai departe reportaj, poezie, proză, să dezvolt editura din sufrageria mea, păzită de pisici, să călătoresc – dacă se poate. Aș mai vrea să ajut niște tineri talentați să scrie reportaj, să obțin permis de conducere fără șpagă, să îmi iau o bicicletă bună și să slăbesc. Îmi doresc mult, de asemenea, să-i răsplătesc cumva pe toți oamenii care m-au ajutat să supraviețuiesc și să scriu în perioada asta grea, în ultimii ani. N-aș vrea să mor fără ca ei să cunoască într-un fel sau altul recunoștința mea.

Laval, 19-20 mai 2017

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!