Nu e nici o izbândă facerea unui trup de cuvinte
îndeajuns de viu ca să poată vorbi.
Doar trupul tău, din care pleci adesea,
e pumnul țărânii ridicat către cer.
Te-am văzut trecând, cu sâni de ceață,
printre copaci ca prin țesătura albă a nervilor.
Duceai în jurul gâtului un șarpe,
trăgeai după tine norii.
Dintr-o privire am știut până la ultima silabă
toată poezia din tine, așa cum a fost scrisă
cu degetul, de la începuturi.
Atunci s-a făcut lumină în cochilia mea de sticlă
și am ieșit să număr meduzele-n valuri.
Apoi m-am întors în oraș.
1 comments
Foarte frumoasa poezia!