Un continent de speranță – Salvezi un om, salvezi o lume (19)

CONTINUARE DIN PARTEA 18

L-ai înjurat de multe ori pe copilul care spală parbrize la semafor.

Ai trântit ușa după băiatul care aduce pizza.

L-ai ocolit cu silă pe tânărul jegos căzut pe trotuar în calea ta.

Pe adolescentul cu ochi turbați, care trage în piept vopsea dintr-o pungă, l-ai ocolit cu teamă.

Pe cerșetorul ce se dă cu capul de ziduri nu l-ai miluit cu o monedă. Fiindcă, ți-ai zis, o bea. Și acel apăsător moment de indiferență l-ai anulat, câțiva pași mai încolo, cu trei cruci mari, din mers, în fața bisericii.

Ți-ai întors privirea de la figura mutilată de boală și de foame răsărită lângă tine în magazin.

În autobuz ai stat în picioare, înfruntând cutremurele traficului, decât să te așezi pe locul liber de lângă vagabondul cu sacoșe pline de gunoaie.

Reportaj gata citit

Un continent de speranță

Lectura, efectele și montajul: Viorel Ilișoi

Muzica: Kevin MacLeod

Mai târziu îți cumperi un telefon mobil. Nu poți fără el. Îți vine să-l îmbrățișezi pe vânzătorul care ți-a făcut o ofertă formidabilă. Nu-l recunoști, sub noul chip, pe băiatul acela care, nu demult, ți-a mozolit parbrizul cu zoaie; și nici cu ce cuvinte urâte l-ai alungat nu-ți mai amintești. Știu, de obicei nu vorbești așa, dar muscoii ăștia care ți se bagă în ochi și în suflet stimulează tot răul din tine.

Nici în funcționarul de la ghișeu, care tocmai ți-a înmânat zâmbind chitanța, nu-l recunoști pe băiatul care ți-a adus pizza cu întârziere. De nervi, nici n-ai mai mâncat-o. Ai aruncat-o pe geam, de la etaj. Nu i-ai dat bacșiș.

Aurolacul de care te-ai ferit cândva ca de un câine rău sau ca de un ciumat este acum taximetristul vorbăreț care te duce acasă după câteva ore de muncă în plus. Nu-l recunoști.

Tu crezi că toate chipurile urâte ale străzii sunt așezate defintiv în urâțenia lor.

Tu crezi că tot ce e urât la tine devine cel puțin acceptabil atâta timp cât există toți acești oameni insuportabili. Ai nevoie de ei ca să-ți depozitezi într-înșii, ca în niște tomberoane, iluziile tale de om normal.

* * *

Ai auzit de părintele Georg Sporchill?

N-ai auzit.

El era un om care, întâlnind un copil cu punga de aurolac la gură, a văzut în el un bucătar priceput, aflat deocamdată într-o situație deplorabilă.

Sub haina cerșetorului care se legăna pe trotuar, dându-se cu capul de zid, el a văzut un profesor împotmolit în starea de milog.

Părintele Sporchill a dovedit că are neprețuitul dar de a vedea, în general, omul de sub haină; sufletul dinăuntrul cojii; chipul frumos dindărătul măștii respingătoare.

După revoluție, când aurolacii și monștrii bâțâitori din orfelinatele comuniste au îngrozit lumea civilizată, părintele Sporchill a venit în România.

A umblat prin gări după saci de păduchi și a ieșit de acolo cu oameni.

A intrat în canale după șobolani și a ieșit de acolo cu oameni.

A răscolit căminele murdare și înghețate în căutarea mutanților năclăiți de bale și a ieșit de acolo cu oameni.

A luat din brațele mamelor sărace boțuri de lut, flămânde, și a strâns la piept mici oameni.

I s-au arătat jumătăți de oameni, sferturi de oameni, bucățele de oameni ascunse în trupuri de carne, unele schilodite, și el a știut că a găsit, de fapt, oameni pe de-a-ntregul.

Pe toți i-a adunat într-un adăpost unde le-a oferit lumină, hrană, îmbrăcăminte. Știa că nu e alegerea lor să fie așa. Și că nu trebuia decât să le întindă o mână pentru ca ei, trăgându-se în sus, să iasă din mizerie.

Adăpostul a fost, la început, în toamna învolburatului an 1991, o casă oarecare. Pe urmă, în ianuarie 1992, s-a numit Organizația Umanitară Concordia. După aceea au apărut alte case. Cămine. Mici blocuri ridicate de la pământ. Mici cartie. Chiar un Orășel al Copiilor. Un mic sat construit pe locul unui fost ceapeu. Creșe. Grădinițe. Școli. Azile. Brutărie. Ateliere. Pe toate le-a umplut cu oameni văzuți de el acolo unde noi nu vedeam oameni. Și tuturor le-a oferit mai ales iubire. Căci părintele Sporchill este iezuit, slujitor al lui Isus, și își iubește aproapele ca pe sine însuși, așa cum îi cere Domnul său.

* * *

Organizația Umanitară Concordia este opera părintelui Sporchill și a celor care, crezând în idealurile lui, l-au urmat neabătut.

Este meritul organizației-mamă, Caritas, din Austria, și a donatorilor din străinătate. Tot de acolo vin și voluntarii. De la bogătașii români nu ajunge la Concordia nici praful de pe limuzine, nici cocleala de pe inele. Oamenii simpli și darnici sunt cei care ajută, dar ce pot oferi ei e prea puțin pentru continentul de speranță numit Concordia. UN continent locuit de peste 1.000 de copii și tineri și de peste 2.600 de bătrâni. Din România, din Republica Moldova și din Bulgaria.

Fundația n-a fost înființată, în ianuarie 1992, ca să se aducă mașini străine în țară. Scopul Concordiei este, chiar de la început, acela de a salva oameni. Credința și rigoarea iezuită au ținut-o fără abatere pe un drum greu, dar întotdeauna luminos.

La Concordia vin oameni ai străzii, copii abandonați, din familii sărace, din casele de copii, tineri loviți de iureșul vieții: bolnavi, drogați, cu stigmatul închisorii pe frunte. Mai trăiesc pe acest mic continent și bătrâni uitați de copiii și de nepoții lor, alungați din cetate, lăsați să se stingă în tăcere sub ziduri. Tuturor li se dă un bilet gratuit pentru ziua de mâine. Unii îl folosesc. Alții îl aruncă. Unii se întorc înapoi în trecut, alții sar acrobatic în viitor.

* * *

25 august 2012. La ferma Concordia, un fost CAP din Ariceștii-Rahtivani, lângă Ploiești, se adună sute de actuali sau foști concordieni. Este sărbătoarea anuală a Fundației. Spectacole, întreceri, muzică, dans, cina împreună. La mesele întinse în curte, cinci-șase sute de oameni mănâncă varză călită cu cârnați. Personajele reportajelor din seria „Salvezi un om, salvezi o lume“ se întâlnesc fără să se cunoască.

* * *

Vii la Concordia. Lași la poartă zdrențele, jegul, apucăturile rele. Aici ești într-o casă luminată de o icoană. Crezi în ce Dumnezeu vrei tu sau în niciunul. Respecți niște reguli.

Nu vii ca să ți se pună mâncarea sub nas doar pentru că ești flămând. Nici să fii ținut ca-n palme până la sfârșitul zilelor tale. Trebuie să faci ceva pentru fiecare lucru pe care îl primești. Dacă ești copil, mergi la școală. Și dacă ești mare și n-ai făcut-o când trebuia, iei școala de unde ai lăsat-o și o duci mai departe atâta cât poți. Înveți o meserie ca mai târziu să te poți întreține singur.

Vei fi învățat să te speli, să te îngrijești. Din respect pentru trupul tău și pentru tine cu totul, ca om; dar și din respect pentru ceilalți. Nu știi ce e acela respect, dar vei fi învățat.

Vei ști să îți faci singur mâncare, să-ți speli hainele, să le calci. Să-ți faci patul, să-ți mături camera, să lustruiești podelele casei în care stai. În scurt timp vorbești frumos cu ceilalți, dai bună ziua, cânți la un instrument, faci un sport, îți descoperi o pasiune, un talent – și le urmezi. Pentru toate aceste lucruri vei fi răsplătit cu dreaptă măsură. Nu cu lei, ci cu tigri. „Tigri concordieni“, egali cu leii românești. Cu tigrii îți poți cumpăra de la magazinul Fundației tot ce-ți dorești. Adică tot ce îți poți permite din ce îți dorești. Dacă vrei mai mult, vei munci mai mult. Vei învăța valoarea muncii tale și a rezultatelor ei. Și toate lucrurile astea mărunte, pe care ești stimulat în felurite chipuri să le înveți, te vor ajuta în final să trăiești pe picioarele tale. Să te întorci cu fruntea sus în lumea în care umblai cu fruntea plecată. Și, privindu-ți semenii în ochi, să spui cu mândrie: „Iată, m-am ridicat din ruină și încep să fiu!“.

* * *

Acesta este visul părintelui Georg Sporchill. L-a rezumat în două propoziții intense ca două bătăi de inimă: „Cine salvează un om salvează o lume“, motto-ul Fundației.

Nu știm câte lumi sunt de salvat. E greu să cuprinzi cu înțelegerea o lume. E departe. Dar oamenii sunt aici. Ei, unul câte unul, sunt mai ușor de salvat. Trebuie doar să-i vezi. Poveștile celor de la Concordia te pot învăța să faci asta.

Sfârșit

Salvezi un om, salvezi o lume

1. Omul fără amintiri
2. La cerșit, ca să bea tata
3. Printre ciudații cu plămânii în afară
4. Micul revoluționar ia lecții de ciordeală
5. Libertatea, ca un abur de mâncare
6. Cu mâna întinsă la Dumnezeu
7. Dintr-o închisoare în alta
8. Patimile după Costel
9. Rătăcit între Biblie și Codul Penal
10. Frați buni, de mamă și de Facebook
11. Și pâinea l-a făcut liber
12. Băiatul care aduce pizza
13. Cimitirul de pe perete
14. Păsărică și alți guguștiuci
15. Fratele de pe mâna dreaptă
16. Secretul fraților gemeni
17. Viața amară a unui hoț de dulciu
18. Libertate, haine grele
19. Un continent de speranță

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!