La Jurnalul Național erau fotografi grozavi. Fiecare număr avea cel puțin o ilustrație care făcea cât restul ziarelor românești din acea zi. O dată pe an apărea un album masiv, Fotografie de Jurnal, cu cele mai bune imagini. Bogdan Iurașcu era întotdeauna prezent în colecție. Era pur și simplu genial. Când fotografia, el ducea aparatul la ochi, iar Dumnezeu apăsa pe declanșator. Le ieșea întotdeauna ceva divin.
Mergeam împreună la documentare prin țară. Eu călăream un subiect de dimineață până seara, uneori mai multe zile la rând. El făcea o dată clic! și gata, termina treaba. Dispărea numai el știe pe unde și ne mai vedeam seara, la hotel, sau în ultima zi, la plecare.
Odată eram cu Bogdan la Brăila. Scriam un reportaj despre mahalaua cuțitarilor, Comorofca, de unde se ridicase Codin al lui Panait Istrati.
Stăteam la hotelul fostului UTC, prăfuit și vai de el, rămas neschimbat de pe vremea comunismului. Același mobilier, aceleași năravuri.
Coborâm dimineață să mâncăm ceva și să bem primele cafele din acea zi, poate și primele coniacuri.
– Micul dejun e inclus, zice Bogdan, eu zic să nu-l ratăm. O să ți se pară ciudat, dar mor de foame.
Era într-adevăr ciudat să auzi de la el că vrea să și mănânce.
Ne așezăm la masă. Nici n-apucăm să alegem ceva din meniu, că vine ospătărița și ne trântește în față două farfurii cu omletă.
– Nu vreau omletă. Aș vrea acest buchețel de crenvurști fierți, zice Bogdan cu degetul pe meniu. Și cu un firicel de pătrunjel verde, ca în poză.
– Avem decât omletă.
– Păi aici scrie că aveți și alte feluri.
– Scrie, dar azi nu avem. N-aveți ce alege.
– Ba da. Uite că aleg să nu mănânc omleta voastră.
A ieșit cu farfuria afară și a răsturnat-o lângă un tufiș. S-o mănânce maidanezii. Apoi s-a întors la masă și s-a apucat de fumat. L-am lăsat în apele lui, dacă se poate spune așa despre cineva care rar bea apă, și mi-am văzut de mâncarea mea. Știam că urma o zi lungă de alergătură prin mahalalele Brăilei, era important să mănânc dimineața. Cine știe dacă mai apucam să mai ciugulesc ceva până seara.
– Mai bine îmi dădeai mie omleta aia, zic, dacă tot nu-ți place, dacă tot am plătit-o. De ce-ai aruncat-o?
– Din principiu.
Toată ziua n-a mai mâncat nimic. A stat botos, n-a scos o vorbă.
Seara ne-am dus să mâncăm la o terasă de lângă Brăila, înspre Lacul Sărat. Pentru că, a spus Bogdan, din principiu nu trebuia să mai călcăm în restaurantul de la hotel.
Liniște, pădure, cald. Frumos la terasă. Vine chelnerul. Ne cerem, cuminți, porția de cotlet de porc cu cartofi prăjiți și cu salată de varză.
Pe atunci nu prea găseai altceva în meniu. Parcă era impus prin lege cotletul cu cartofi. Mai degrabă aveai șanse să găsești clătite la casa de bilete în Gara de Nord decât la un restaurant.
După un timp apare chelnerul, pune mâncarea pe masă și pleacă. Porții cam mici. Eu mănânc repede, cu multă pâine, ca să mă satur, apoi cer o halbă de bere și mă apuc de scris. Trebuia să trimit repede articolul la redacție.
Scoate și Bogdan laptopul și îmi pregătește pozele. De mâncare nici nu s-a atins. Clic, clic, clic cu mouse-ul la poze, țoc, țoc, țoc la păhărelul de coniac. Și mai cere unul. După care cică ar mai vrea un coniac.
– Dar nu mâncați? îl întreabă chelnerul. Cred că s-a și răcit.
– Ce să mănânc? zice Bogdan – și se uită mirat în toate părțile, ca și cum nu vede farfuria de sub nasul lui. Aș vrea eu să mănânc, dar ce?
– Mâncarea.
– Care mâncare?
Se ridică și greblează cu privirea pe toată masa, se apropie cu ochii la două degete de farfurie, ca miopii, saltă fața de masă, se apleacă pe dedesubt, se ridică iar, se uită în sus, pe mesele vecine, și iar întreabă:
– Ce mâncare? Unde-i mâncarea?
– E aici, în farfurie! îi arată chelnerul contrariat.
Bogdan reia toată căutarea aceea minuțioasă și o termină tot cu o întrebare:
– Unde-i, domnule?
Înainte de a primi răspuns, același răspuns, se apleacă peste farfurie până aproape o atinge cu nasul, duce mâna streașină la ochi, ca atunci când te uiți în zare contra soarelui, și zice:
– Dar știți că aveți dreptate? Parcă-parcă văd ceva-ceva la nord-vest… Aia ascunsă după un cartof-pai e friptura, nu?
Chelnerul părea să fie idiot, nu pricepea nimic din teatrul lui Bogdan.
Eu m-am prins imediat: prietenul meu avea principii și ele se manifestau din nou.
– În meniu, zice Bogdan, scrie că friptura are 200 de grame. Mă așteptam să găsesc așa ceva în farfurie. Pentru asta plătesc. Dumneata mi-ai adus o chestie microscopică. Și salata, la fel, poate ar fi trebuit s-o lăsați să mai crească.
– Eu asta primesc de la bucătărie, asta vă aduc.
Cu o îndemânare de ospătar pe care nu i-o cunoșteam, Bogdan și-a pus pe o mână farfuria cu microcotlet și trei feliuțe de cartof, coșul de pâine, salata, și hai cu ele la bucătărie să se cântărească porțiile în fața lui. Dar nu-l băga nimeni în seamă. Când intra sau ieșea vreun ospătar, în scurta fâlfâire a ușilor batante îl vedeam pe Bogdan stând țeapăn ca o statuie, cu farfuriile pe braț. Chiar semăna cu chelnerul de ipsos plantat în fața restaurantului, la drum.
S-a înserat, s-a înnoptat, clienții s-au dus pe la casele lor, Bogdan tot pe holul bucătăriei stătea. Își apăra principiile. Angajații voiau să închidă, dar nu puteau din cauza lui și a principiilor lui. Avea legitimația de ziarist la gât, chelnerii nu îndrăzneau să-l ia pe sus și să-l depună pe marginea drumului, lângă statuetă.
Nu s-a mișcat din ușa bucătăriei până n-a venit patronul.
– Ia să vedem, domnule ziarist, ce fac oamenii mei în lipsa mea.
Cântărește patronul mâncarea în fața noastră, în fața bucătarului, și ce să vezi? Friptura de 200 de grame, acum sleită, are numai 80. Nici măcar jumătate din cât trebuia să fie.
Eu nu mă gândisem la gramaj. Mi-era foame, am mâncat. Acum, văzând porția pe cântar, mi se părea și mie scandalos de mică.
– Din păcate, aveți dreptate, a zis patronul. Cântarul nu minte.
– Ochi de fotograf! a punctat Bogdan cu calm.
S-a întors victorios la masă. Din urma lui au venit câțiva chelneri și au început să basculeze pe masă tigăi cu cartofi prăjiți, fripturi și salate de varză cât nu putea mânca Bogdan cu tot Vasluiul lui natal. Din partea casei. Cu scuzele patronului. Însă principialul meu prieten nici nu s-a atins de ofrandă. Își vedea liniștit de coniacul lui. Chelnerii așteptau aliniați la câțiva pași în spate. Cam nervoși, căci trecuse de mult ora închiderii, li se cam făcuse dor de casă, de familie. Dar n-aveau de ales. Erau pedepsiți.
Aproape de miezul nopții, când a considerat el că nu mai e loc de încă un pahar, Bogdan a cerut nota de plată.
– Lăsați, totul e din partea casei, a sărit patronul.
N-a zis nimic Bogdan. S-a ridicat marțial de la masă, de parcă urma să dea citire unui comunicat către țară, a pus niște bani pe tava cu pahare goale, cât socotise el că făcea tot ce comandaserăm noi, și a luat-o ușurel către mașină.
Era a doua oară în ziua aia când plătea ceva ce nu consumase.
– N-ai mâncat nimic toată ziua. Și ai plătit aiurea.
– Nu aiurea. Din principiu. Ai comandat, plătești.
– Tu principii mai ai, dar ni se cam termină banii. Știi ce diurnă meschină avem. Treișpe lei! Nici de-o ciorbă ca lumea.
– N-are treabă ziarul cu principiile mele. Mi le susțin pe barba mea. Hai să găsim niște biscuiți pe undeva, la ora asta, că mor de foame!
Jurnalul Național a decăzut – la fel ca toate ziarele românești. Ziariștii s-au împrăștiat ca potârnichile.
Am auzit că Bogdan Iurașcu, unul dintre cei mai buni fotografi pe care i-am cunoscut, e în Anglia acum. Fiind inginer agronom la bază și pasionat de arta culinară, s-a reprofilat. A făcut școală de meserii acolo, a ajuns bucătar-șef la un restaurant. N-am mâncat niciodată ceva gătit de el. Dar i-am devorat fotografiile pur și simplu delicioase. Și știu sigur că mâncărurile lui arată minunat, pentru că el e un artist. Și mai știu la fel de sigur că nu fură la gramaj. Pentru că are principii.
