Viaţa şi ambiţiile ologului Vasile, mort şi reînviat

Vasile Voinovici n-a murit până acum decât o dată şi numai pentru trei zile, când era mic, abia venit pe lume. Adevărul e că părinţii lui îl cam lăsaseră să moară fiindcă se născuse fără mâini şi fără picioare, era un boţ de copil venit ca un blestem, de se speriase tot satul, nici maică-sa n-avea ochi pentru el. S-a sfătuit ea cu bărbatul, Adam, şi nu prea i-a mai dat ţâţă copilului. A venit doctorul, s-a uitat la el, l-a declarat mort. „E mai bine aşa”, au zis toţi. Scăpau de un chin.

În noaptea de dinaintea înmormântării, maică-sa a visat trei femei în negru care-i strigau de la poartă să nu-l lase pe Vasile să moară, că o dată cu el îi va muri şi un copil sănătos, care-l avea ea mai drag şi mai drag din toţi nouă. Femeia s-a trezit, şi-a luat copilul în braţe şi a început să-l bocească. Şi atunci, cum îl ţinea aşa la piept, a simţit că fiul ei mort de trei zile o muşcă de ţâţă şi începe să sugă dezlănţuit, se zbătea şi împungea cu nasul ca un purcel. Era flămând, doar venea de pe lumea cealaltă.

De atunci au trecut 60 de ani. Vasile Voinovici, întorcându-se din morţi, a crescut, a învăţat să facă o mulțime de lucruri – şi încă mai bine decât mulți oameni întregi la trup –, s-a bucurat de viaţă ca tot omul, a muncit, a jucat şi în filme, a călătorit, a iubit, s-a însurat, a crescut doi copii şi acum se bucură de nepoţi.

– Dacă nu era aşa, poate nu făcea atâtea în viaţă. Ăsta e darul lui şi nu poate să i-l ia nimeni! – spune nevastă-sa.

Adică infirmitatea. Darul lui de la Dumnezeu.

STĂPÂNUL

La amiază, Vasile Voinovici se întoarce de la cerşit; nu mai târziu, fiindcă oboseşte împingându-se singur pe trotuare pe o platformă cu rotile. E şi frig afară. Îl remorchează nevastă-sa, trăgându-l de cârjă până la uşa blocului din cartierul bucureştean Pantelimon, lângă Secţia 9 de Poliţie. Nora mai mică, Daniela, îl aşteaptă la scară. Chiar dacă e operată la coloană şi cântăreşte mai puţin decât socru-său, ea îl saltă voiniceşte la subsuoară şi-l cară până la lift şi, de acolo, în casă. Voinovicii – batrânii, băiatul mai mic cu nevasta şi cu doi copii – stau la etajul patru într-un apartament cu trei camere, cald, plin de flori. Cu întreţinerea la zi. Au şi un papagal gălăgios care turuie întruna într-o limbă necunoscută.

Pe masă, lângă un roman siropos din care citeşte câteva pagini zilnic, îl aşteaptă telecomanda, pe care n-are voie s-o atingă nimeni altcineva atâta timp cât el e acasă. Tot el e stăpân şi pe telecomanda televizorului din dormitor. Voinoici stăpâneşte cu autoritate toată casa, nimeni nu face şi nu spune nimic fără voia lui. Când avea băieţii mici, cam obraznici amândoi, îşi făcuse un bici şi îi pocnea de le sărea sângele, nu se juca. Îşi lega singur codirişca de ciotul braţului, cu gura. Apărea pe neaşteptate de după cuier, de după uşă, de pe sub masă şi, pac!, îi fulgera pe băieţi cu şfichiul. Nici nevasta nu scăpa. Nea Vasile este ferm în părerea lui că, neavând mâini şi picioare, n-ar fi putut fi cu adevărat cap de familie fără militărie. El îi întreţine pe toţi, din munca lui, deci toţi trebuie să îi dea ascultare.

Ajuns în casă, bărbatul e aşezat la locul lui, în capul mesei din bucătărie. Nora îl ajută să urineze într-un lighenaş, moment pentru care amândoi îşi cer scuze.

MOARTEA, PRIETENA LUI

Acum omul vorbeşte greu. Când reuşeşte să scoată o frântură de cuvânt îşi scutură violent capul prin aer, parcă ar vrea s-o prindă înapoi în gură ca să-i adauge şi restul. Cu aproape doi ani în urmă l-a căutat iar moartea, vechea lui cunoştinţă, doar aşa, să vadă ce mai face. El era pe platforma lui cu rulmenţi la Dragonul Roşu, cerşea pe acolo, de fapt – ţine el să precizeze – stătea acolo, că nu deschide gura să ceară, el doar stă într-un loc şi lumea care-l vede, o bucată de om, nu se poate abţine să nu-i strecoare ceva mărunţiş în buzunar. Acolo, printre picioarele chinezilor şi ale muşteriilor lipsiţi de pretenţii, Vasile Voinovici s-a răsturnat deodată pe spate ca un Hopa-Mitică rămas fără plumb la bază şi n-a mai ştiut nimic de el, s-a trezit la spital. Avusese un atac cerebral, nu mai putea vorbi şi nu-şi mai mişca deloc ciotârcele care la el înseamnă mâini şi picioare. Era un olog paralizat.

Şi-a revenit repede, că e puternic – n-a făcut o injecţie în viaţa lui, n-a bolit niciodată până atunci. A rămas numai cu gura încleştată. Vorbeşte mai mult nevastă-sa. El o ascultă atent şi când nu e de acord cu ceva din spusele ei începe să se agite, izbeşte cu monturile braţelor în masă, dă din bucăţelele lui de mâini, care-i ajung până la urechi când le ridică, seamănă cu un pinguin bătând din aripioare. Însă când nevastă-sa ajunge la povestea lor de dragoste, bărbatul nu mai are nimic de corectat în povestire, doar îşi întinde gâtul ca un bâtlan, mândru, râde şmechereşte pe sub mustaţă şi aprobă din cap, din sprâncene, din vârful mustăţilor.

AMOR ÎNTR-UN PICIOR

Pe doamna Mariana a întâlnit-o în Bucureşti, la clinica de ortopedie din strada Romulus. Ea bucureşteancă din Progresu, el băiat de la țară, din Răcăşdia, judeţul Caraş-Severin. El n-avea nici mâini, nici picioare, ea n-avea un picior, iar degetele de la mâini îi erau lipite ca la raţă. Erau nişte copii, nu împliniseră cinsprezece ani. Amândoi se aflau acolo ca să li se facă proteze.

Pentru Vasile, ştiinţa medicală s-a dovedit neputincioasă. Mariana s-a ales cu un picior nou-nouţ, pe care îl are şi acum, numai şuruburile nu-s originale, şi, chiar dacă degetele de la mâini i-au rămas strâmbe, după operaţie, ca şerpişorii de carne când ies din maşina de tocat, ea tot era cea mai frumoasă fată din spital, băieţii roiau în jurul ei ţopăind într-un picior sau târându-se pe coate.

– Dintre toţi, Vasile era cel mai frumos, pe el l-am ales – zice femeia mângâindu-l pe faţă. Şi Vasile Voinovici are într-adevăr o faţă frumoasă, severă, luminată de o privire ageră.

SOŢ ŞI SOŢIE

Doctorii s-au chinuit jumătate de an să îi facă o proteză, dar n-au reuşit. Voinovici are, de la şolduri în jos, doar zece centimetri de picior; din ciotul drept se prelungeşte un picioruş subţire, cu două degete în vârf. Era imposibil să poarte o proteză. Şase luni şi-au bătut ortopezii capul cu Vasile. El, îndrăgostit de Mariana, şi-a tatuat pe umărul stâng numele ei pe o inimă străpunsă de o săgeată. Ţinea acul între dinţi şi se înţepa cu precizie – şi nu fără talent plastic, întrucât a rezultat un desen care i-a topit inima Marianei. După ce Vasile s-a externat, Mariana i-a trimis o scrisoare, el i-a răspuns, şi tot aşa vreo patru ani, până când ea, sătulă de atâta corespondenţă, a dat-o naibii de Capitală, s-a dus la Vasile în Răcăşdia şi i-a făcut repede un copil. S-au cununat acolo, în sat. A venit popa acasă, au făcut o nuntă în familie, naşul l-a ţinut în braţe pe Vasile şi l-a dansat, a fost frumos.

CU BURTA PE CARTE

Până la 19 ani, când s-a însurat, Vasile Voinovici a învăţat să facă de toate cu aripioarele lui boante. Cine vedea de ce e în stare zicea că are nişte mâini pitite pe undeva şi că face totul pe ascuns. Se chinuia zile întregi cu câte un obiect, de-i curgea sânge din cioatele braţelor, până învăţa să-l apuce şi să-l folosească. Plângea, sângera, dar nu se lăsa. Vasile a învăţat să taie lemne, să sape în grădină cu un hârleţ micuţ, făcut ca pentru el, să dea mâncare la păsări, să coasă, să mănânce singur. Nu voia să fie povara nimănui.

S-a încăpăţânat să meargă la şcoală. A învăţat singur să citească şi, mai ales, să scrie. Cu gura, ţinând creionul între capetele uscate ale braţelor lui neterminate. Un scris frumos, de caligraf mânăstiresc. Învăţătoarea nici nu avea de gând să-l înscrie la şcoală, dar când a văzut că deja scrie şi citeşte, l-a primit în clasa întâi o dată cu leatul lui. Şi Vasile a fost premiantul clasei până-ntr-a opta. Mai târziu, când s-a mutat în Bucureşti, s-a înscris la liceu, la seral, însă după clasa a noua s-a retras fiindcă între timp băieţii lui intraseră şi ei la şcoală şi n-avea cine să stea cu biciul pe ei ca să înveţe, că fără bătaie n-ar fi scos-o la capăt cu ei, că nu le plăcea cartea. Aşa, orişicât, Dionisie a ajuns sculer matriţer, iar Gimi sudor, au amândoi o meserie şi o pâine de mâncat.

OM AL MUNCII

Vasile Voinovici a trăit de parcă n-ar fi băgat de seamă că e infirm. Cum s-a mutat în Bucucreşti, s-a angajat la o cooperativă meşteşugărească, făcea ambalaje de carton pentru torturi şi prăjituri –într-o perioadă, anii ’70, când în cofetările din Bucureşti chiar se găseau torturi şi prăjituri. Treaba lui era să alimenteze maşina cu cartoane. Apuca teancul cu cleştele braţelor lui ciunte. Făcea cam patru sute de ambalaje pe zi. Mai târziu, când viaţa nu a mai fost aşa de dulce în comunism şi nu mai era nevoie de ambalajele făcute de el, Vasile s-a mutat la cooperativa Tehnometalica, unde făcea site pentru chiuvete şi ascuţea cuţite pentru diferite utilaje. S-a pensionat în 1990. Acum primeşte de la stat o pensie de 980 de lei şi încă 293 de lei de la Primăria Sectorului 2, pentru însoţitor. O pensie bunicică, dar care lui nu-i ajunge fiindcă s-a învăţat cu traiul bun de pe vremea lui Ceauşescu, pe care îl pomeneşte ca pe un sfânt, şi atunci iese uneori să se plimbe prin oraş, iar bunul Dumnezeu îi scoate în cale mulţi oameni milostivi.

„AM AVUT AMBIŢIE“

Îi place să se îmbrace frumos, nu vrea să arate ca un cerşetor. Cumpără haine normale şi le potriveşte singur pe măsura lui. Ia foarfecele în gură şi taie mânecile. Apucă acul de cusut cu buzele, acul dispare în gură şi reapare cu urechea în afară. Îşi fixează aţa între cioturi şi îi împinge capătul precis, din prima, prin urechea acului, operaţiune dificilă chiar şi pentru cineva cu degete exersate şi cu vedere bună. Apoi înfige acul în pânză cu gura şi tot aşa îl trage, făcând o cusătură perfectă, ca de maşină. A cusut şi carpete, a făcut şi căsuţe din chibrituri. Lucrează repede şi sigur. Nu s-a tăiat niciodată, nu s-a înţepat, nu şi-a dat foc. Se şi bărbiereşte singur. Acum bărbieritul e o joacă, de când cu bicurile astea, dar el preferă vechiul lui aparat cu lamă şi grătar, pe care spuma s-a pietrificat pe alocuri. Când vine un vecin să-i ascută cuţitele, se miră cum de reuşeşte.

– Eu muncesc, nu fac circ. Am avut ambiţie!, rezumă Vasile Voinovici lupta lui încrâncenată cu infirmitatea.

CÂTEVA SECUNDE PENTRU VEŞNICIE

Stând la masă în bucătărie şi aşteptând să se frigă peştele, Vasile Voinovici aduce vorba – în felul lui poticnit – şi de filmele în care a făcut figuraţie. Câteva secunde din viaţa lui au rămas imortalizate în acele filme. În toate era un soldat ciopârţit de explozii, cărat cu targa pe front, cerşetor sau monstru.

– Mă cunoaşte Sergiu Nicolaescu!

– Da, aşa e! – întăreşte nevastă-sa. Sergiu a trimis om la spital să-i aducă nişte handicapaţi pentru un film cu turcii şi românii şi de la spital l-a trimis la noi. Eram pe listă la Sergiu şi tot ne chema când mai făcea câte un film. Vasile era erou.

Cu banii primiţi la „Osânda”, soţii Voinovici şi-au cumpărat mobilă în apartamentul din Pantelimon, pe care tocmai îl primiseră de la stat. Până atunci locuiseră la părinţii Marianei. Au mobila aceea şi acum.

După revoluţie, Vasile Voinovici a mai apărut într-un singur film, un horror canadian turnat în România, „Wolf Girl”, povestea unei fete care se transformă în lup. Calculatorul l-a scos din atenţia producătorilor de filme, se plânge el. Acum infirmităţile sunt desenate pe peliculă, nu mai vezi ciungi adevăraţi.

PITICUL ROŞU

Vasile Voinovici a avut prilejul să se exprime ca artist nu doar în cinematografie, ci şi pe tărâmul poeziei, compunând o terţină autobiografică: „Nea Vasile mâini nu are/ Şi nu are nici picioare./ Cu ce bate toba oare?”, rămasă, de altfel, singura lui creaţie literară.

În timpul unei filmări l-a prins nevastă-sa într-o ipostază fără echivoc cu o machieză de la Buftea şi a avut atunci dovada clară că o înşeală. Erau căsătoriţi de câţiva ani, în acest timp observase că parcă prea săritoare să-l ajute erau ba o colegă de serviciu, tot infirmă, ba o vecină, ba o tovarăşă de la primărie, dar n-a crezut că e există vreun motiv serios să se teamă. Ştia că Vasile al ei iubeşte viaţa, dar nici chiar aşa. Ea a suferit, zice, dar când Vasile a susținut că are dreptul la această bucurie, s-a împăcat cu gândul, mai ales că ea rămăsese totuşi singura cu numele tatuat pe umărul lui şi, în plus, dacă l-ar fi părăsit, n-ar mai fi găsit pe altul cu o infirmitate atât de severă, darul lui Vasile, care să îi dea atâta siguranţă în viaţă, şi ei, dar în primul rând copiilor.

Odată a adus-o acasă pe una, sau ea l-a adus pe el, Mariana i-a găsit în pat şi, iarăşi lovită cu săgeata otrăvită în inimă, l-a rugat să nu întindă coarda chiar într-atât, iar el a zis:

– Pardon, e o doamnă!

Dar i-a înţeles durerea şi, de atunci, neputând rezista la farmecul femeilor cu două picioare, măcar a avut grijă să nu-l mai prindă nevasta în păcat, dacă nu cumva grija asta era mai mult a ei. Şi au avut o căsnicie liniştită şi rodnică.

AŞA CEVA NU EXISTĂ!

Nea Vasile are o motocicletă care nu-i mai foloseşte la nimic de când a avut atacul cerebral. Nici n-o mai îngrijeşte, dar nici n-o vinde, fiindcă acea motocicletă a însemnat mai mult decât orice în viaţa lui. Cu ea s-a ridicat deasupra lumii lui de un metru pe verticală, a umblat prin toată ţara şi chiar peste hotare, şi-a plimbat copiii şi nevasta, amantele şi prietenii, dar, mai presus de toate, a arătat tuturor şi lui însuşi în primul rând că nu este un neputincios.

Nu seamănă a motocicletă, e ceva ce nu s-a mai văzut, un fel de furgonetă cu trei roţi, cu portbagaj deasupra, poate să fie o ricşă cu motor, o trotinetă cu cabină, un vehicul de o ciudăţenie năucitoare.

A desenat hărăbaia cu gura lui, în 1972, şi meseriaşii de la Tehnometalica i-au construit-o în câteva luni. Pe cornul stâng al ghidonului e sudat un pahar de metal în care Vasile îşi înfigea radăcina braţului şi cârmea. Pe cornul drept sunt semnalizările, acceleraţia. Stând pe un scăunel sudat sub ghidon, Vasile ajungea cu picioruşele la frână şi la ambreiaj, modificate ca să le poată manevra el. Câteva butoane le acţiona cu nasul, cu fruntea. Nimeni altcineva nu poate conduce această drăcovenie, iar Vasile Voinovici nu poate conduce nimic altceva.

De când e abandobată la intrarea în bloc, bazaconia a ajuns coş de gunoi şi ascunzătoare pentru adolescenţii de după blocuri, cu seringile lor criminale. Artistul plastic Ovidiu Feneş a dat întâmplător cu ochii de troaca pe roţi, a fotografiat-o şi a folosit imaginea într-o compoziţie numită „Panorama sărăciei“, expusă la galeria H’Art din strada Mihai Eminescu.

PERMISUL DE CONDUCERE

După ce s-a antrenat în curtea casei, ajungând să facă manevre spectaculoase cu motocicleta lui tunată, Vasile Voinovici s-a dus să-şi ia permis de conducere, categoria A. Când l-au găsit miliţienii pe sub ghişeu, răguşit de cât strigase să fie băgat în seamă, că şi el e om şi cetăţean, s-au uitat lung la el şi s-au întrebat în ce fel ar putea să-l bată pe unul ca el ca să nu-i mai ia în râs. Dar tânărul s-a ţinut tare şi până la urmă l-au primit miliţienii la examen mai mult ca să se amuze ei.

Vasile a trecut din prima la teorie, că era ager la minte şi învăţa orice cu repeziciune şi definitiv. Iar la proba practică i-a făcut pe agenţi să-şi dea palme, nu le venea a crede că e adevărat ce văd. Cel mai ciudat candidat pe care îl văzuseră ei vreodată a parcurs fără greşeală drumul din Piaţa Progresu până în Piaţa Universităţii. Pe urmă a mai făcut câteva ture prin oraş, cu miliţia în urma lui, de spectacol, să vadă lumea arătarea de poveste: jumătate de om călare pe jumătate de motocicletă șchioapă. Peste câteva zile avea permisul în buzunar. L-a reînnoit la termenele legale fără alte examene. Expiră în mai 2011. Treizeci şi cinci de ani a condus Vasile Voinovici drăcia asta, zi de zi, şi n-a fost amendat niciodată, n-a făcut niciun accident. Nici nu prea avea cum, la cât de des îl opreau, crucindu-se, agenţii de circulaţie.

O AVENTURĂ NEMAIPOMENITĂ

Mergea cu motocicleta lui la serviciu, strângea buteliile de la vecini şi le ducea la încărcat, căra lapte, lemne, tot felul de mărunţişuri, făcea şi un fel de taximetrie pentru vecini şi aşa mai strângea un ban într-o vreme în care încă nu căpătase convingerea că estropiaţia lui e un dar dumnezeiesc. Săptămânal se ducea acasă, în Răcăşdia, încărcat cu bunătăţi de la oraş pentru fraţii lui rămaşi la coada sapei, la colectiv. Vara îşi ducea familia la mare. Copiii şi nevasta se bălăceau în apă, el stătea înfipt ca ibricul în nisip şi căpăta bani – atunci a început să nu-i mai refuze – de la lumea care se aduna să vadă droaga aceea bizară cu număr de Bucureşti.

Când i se făcea să meargă la munte, nevastă-sa îl urca în cabină şi duşi erau. Voia la Snagov? Hai la Snagov. Hai în Transilvania, în Moldova, oriunde. Iar când a putut să iasă din ţară, după revoluţie, s-a dus şi în Turcia cu tărăboanţa lui, care-i servea şi de vehicul, şi de dormitor, şi de bucătărie. L-a luat şi pe băiatul mai mic, Gimi, ca însoţitor. S-a plimbat patru zile prin Turcia şi nu se mai sătura de câte avea de văzut pe acolo. A fost doar o călătorie de plăcere, n-a adus decât nişte dulciuri pentru copii.

Îşi aminteşte cu lacrimi de acea nemaipomenită aventură, dar toată viaţa lui a fost o aventură nemaipomenită şi Vasile Voinovici, privind înapoi, e împăcat cu destinul lui şi-i mulţumeşte lui Dumnezeu pentru ceea ce, luându-i, i-a dat.