https://viorelilisoi.ro/o-poveste-de-paste/
Ambasadorul Statelor Unite, domnul Hans Klemm, ajunge în cimitirul evreiesc din Huși. Îl așteaptă un grup numeros de ziariști români și străini, oficiali locali, județeni și din guvern, câțiva localnici curioși, mai toți din comunitatea evreiască.
Pentru micul oraș moldovean e un eveniment epocal. Când vine ambasadorul Americii la Huși înseamnă că America vine la Huși. Într-un fel e ca și cum l-ai vedea pe însuși președintele Donald Trump în cimitir. Și de fapt chiar e aici, doar că prin reprezentant. Se pregătește să vorbească.
Fără îndoială, toată lumea și-ar fi dorit ca această vizită istorică să aibă un motiv frumos, lăudabil, cum ar fi inaugurarea unui aeroport NATO sau a unei uzine Ford. Ceva cu care hușenii să se mândrească, să le fie și de folos. Însă, din păcate, diplomatul a sosit aici în pripă, în urma unui incident care a aruncat o pată urâtă pe renumele bun al orașului.
Cu câteva zile în urmă, venind să inspecteze cimitirul evreiesc, șeful comunității locale a găsit vreo 70 de pietre funerare rupte, dărâmate, altele mutate de la locul lor. Părea să fie încă un act antisemit, de profanare, a susținut domnia sa, ce venea după altele asemănătoare petrecute nu de mult la Botoșani, Arad, Ploiești, Constanța.
Presa a sărit imediat pe eveniment și a incendiat opinia publică, atât de sensibilă la asemenea chestiuni, cu titluri apocaliptice: „Un val de antisemitism mătură țara”, „Cimitirul evreiesc din Huși, profanat de hoarde legionare”, „Huligani necunoscuți au devastat cimitirul evreiesc din Huși. Urmează pogromul?”. „Hușiul s-a reprofilat pe hortycultură”, titra cu umor îndoielnic un site antimaghiar cu finanțare obscură.
Presa străină a preluat cu nesaț știrea, a răspândit-o vertiginos, făcând din incidentul de la Huși un eveniment de rezonanță planetară. Așa se face că în scurt timp pașnicului oraș hortiviticol i s-a dus buhul de cuib legionar, antisemit. Nu întâmplător, scria presa, așa ceva s-a întâmplat tocmai în orașul natal al lui Corneliu Zelea-Codreanu, fondatorul mișcării legionare.
Ambasadorul Klemm a sosit de urgență la Huși, cu o suită numeroasă, însoțit și de ministrul Justiției, doamna Ana Birchall, ceea ce a dat evenimentului o încărcătură și mai mare. Înseamnă că și statul român ia foarte în serios ce s-a petrecut la Huși.
Excelența sa face un semn către public, își trage mânecile cămășii pe sub sacou, tușește diplomatic, apoi începe să vorbească. Ana Birchall traduce bucată cu bucată pentru publicul neștiutor de engleză:
– Condamnăm fără echivoc… vandalizare a cimitirului evreiesc… Este un atac împotriva comunităţii evreieşti… un atac împotriva diversităţii întregii societăţi româneşti. Suntem alături de familiile de evrei… cei care… mormintele celor dragi au fost profanate. Solicităm aducerea în faţa justiţiei a celor responsabili de acest atac…
E o declarație fermă, puternică, generată de un caz deosebit de grav. Nimeni nu glumește cu așa ceva. Nici măcar evreii, știut fiind că ei fac bancuri din orice. Cei sosiți să asculte declarația, câțiva, se cutremură de emoție la cuvintele tari ale ambasadorului și îl aprobă dând din cap.
În Huși erau, înainte de război, peste 5000 de evrei. O treime din populație. Acum mai sunt 29. Cam jumătate din ei au venit aici, la cimitir, să-l vadă pe ambasador. Să audă cu urechile lor că America îi sprijină. Toți poartă pe creștet tichiuțele alea, kippa. E chiar prima zi a Paștelui evreiesc.
Ambasadorul american vorbește. Ministrul Justiției ciripește în ritm cu el. Și ziariștii, și localnicii sunt copleșiți de forța discursului. Pe toți îi stăpânește o emoție vizibilă, mai ales după ce un bătrân evreu a îngenuncheat și a sărutat piatra doborâtă de pe străvechiul mormânt al bunicului său.
Gestul bătrânului mi-a dat fiori. Cu greu mai țin în mână, să nu tremure, camera video, ridicată peste capetele celor din fața mea. Deodată, bătrânelul din dreapta, care tot timpul s-a fâțâit, îmi dă un ghiont.
– Nu cumperi un mel? îmi șoptește el la ureche ridicându-se pe vârfuri.
– Poftim? Ce-i aia? zic surprins și enervat totodată că omul mi-a stricat filmarea.
– Pentru Paște. Că săptămâna ce vine e Paștele vostru, creștin.
– A, un miel! mă luminez eu.
– Da, un mel.
– Nu, n-am ce face cu mielul. Nu cumpăr.
Mă dau mai la stânga și continui să-l filmez pe ambasador, fac și câteva zoom-uri pe chipul suav al doamnei ministru, apoi pe fețele celorlalți din suita lui Klemm, ca să-i pot identifica mai târziu.
– Eftin! îl aud din nou pe moșneguț, care s-a strecurat printre ceilalți și acum s-a lipit iar de mine.
Înainte de sosirea ambasadorului am stat vreun sfert de oră de vorbă cu bătrânul. Domnul Waxman. I-am zis că sunt ziarist de la București. M-a pus la curent cu actualitatea evreiască a Hușilor, am construit împreună ipoteze cu privire la identitatea și motivele profanatorilor, am și glumit, deci aș putea spune că ne-am apropiat cât de cât. Dar nu atât de mult încât să mă întrerupă din muncă, într-un moment de mare încărcătură, important pentru amândoi, ca să-mi vândă un miel.
– Nu vreau! răspund cu numai un ton sub limita agresivității.
– Dar îți trebuie, că vine Paștele vostru.
– Nu mănânc miel – zic și mai fac doi pași laterali. Am ajuns acum într-un unghi nepotrivit, îi filmez ambasadorului doar urechea.
– Nici nu guști?
– Nu.
– Ma mer! Cum se poate așa ceva?
– Iaca se poate.
Zic așa doar ca să scap de moș. De fapt îmi place mielul mai mult decât este decent să spun. Pur și simplu mă transform în lup. Devin o bestie. Numai când mă gândesc la o ciosvârtă rumenită la cuptor salivez stânjenitor de abundent.
Pe locul unde am stat la început, chiar în fața ambasadorului, s-a proțăpit repede un fotograf. Dacă tot nu mai am poziție bună, mă desprind de grup și fac câțiva pași prin cimitir. Trag niște cadre generale, iau de aproape câteva pietre tombale vandalizate, insist pe niște inscripții frumoase, acele detalii fără de care nu poți face un montaj reușit.
– Poate mănâncă familia, îl aud din nou pe domnul Waxman, ieșit deodată ca o arătare de după o piatră funerară veche, acoperită de un strat gros de mușchi și licheni.
– Nu am familie. Locuiesc singur.
– Hm… Dar poate ai un prieten, domnule ziarist. Dacă de Paște îl servești cu mel, atunci el se va bucura.
– Nu vine nimeni la mine de Paște. Stau singur acasă, îmi comand ceva de la restaurant sau îmi fac niște cartofi prăjiți și asta e tot.
– Mel cu cartofi prăjiți! Foarte bun așa. Bună idee!
Își ține cu o mână kippa de pe scăfârlie, căci s-a strânit un vânticel sprinten, de primăvară, iar cu cealaltă mă apucă de cot. Mă dau puțin înapoi, el mă urmează. Mă mișc într-o parte, se mișcă și el. Parcă dansăm printre morminte. Mă scutur tare și mă desprind de Waxman. Îi zic de la doi pași distanță:
– Dar parcă aveați un chioșc, așa mi-ați spus. Cu de toate. Acum vindeți și miei?
– Nu e melul meu, îl are un pretin.
– Vă dă comison sau cum?
– Nu, dragul meu domn. Îl ajut, atâta tot. A avut mai mulți mei și i-a vândut, acum a mai rămas cu unul și n-are ce face cu el. Pe aici cam toată lumea și-a făcut proviziile pentru Paște, nu mai cumpără nimeni. Dar dumneata ești de la București, unde am văzut la televizor că meii sunt scumpi tare, și eu vreau să cumperi acest mel eftin pentru că te văd om de treabă și îmi ești simpatic.
– Dar nu înțelegeți că n-am ce face cu el?
– N-ai ce face cu el fiindcă nu-l ai. Dar dacă l-ai avea, ia să vezi cum ai să ai ce face!
– Și, ziceți, de-atâta vreți să-mi vindeți mielul, că vă sunt drag!
– Da. N-am niciun gheșeft.
– Păi atunci, dacă vă sunt așa de drag, de ce nu mi-l dați degeaba?
– Pentru că nu e al meu.
– Și prietenul ăsta al dumneavoastră suferă dacă rămâne cu un miel? Îl crește și gata.
– Eu sufăr, nu el. Că vine la mine și mă bate la cap să i-l vând, că eu sunt comersant, iar el sudor. A lucrat la București. Acum a ieșit la pensie. S-a întors acasă, și-a luat câteva oițe și se ține cu ele: mai un mel, mai un caș, o pastramă, știi cum e. Când are ceva de vândut, îmi dă mie să-i vând. Comersant, na. Dacă nu-i merge bine, vine la mine și cere.
– A, și de aia suferiți? Ajutați-l, doar sunteți prieteni.
– Îl ajut, nu asta-i problema. Că nu-s zgârcit. Da, da, nu zâmbiți. Dar eu sunt căsătorit acum cu fosta lui nevastă. Ea a divorțat de el în tinerețe, înțelegi? L-a lăsat pentru mine. Și el a zis bine, du-te, că atunci nu eram pretini. Și de câte ori vine acum la mine cu cerutul și-l vede ea, începe balamucul. Vaiii! Oleeeu! E rea de gură. Mă toacă la cap de-mi vine să mă mut aici, sub piatra asta, cu tata și cu mama. Acum am îmbătrânit, nu-i mai place de mine. Parcă turbează. Dar când vede doi care nu-i mai plac, îți dai seama cum face?
Domnul Waxman pare să fie într-o reală dilemă. Din tot ce spune el rezultă că dacă eu nu iau mielul, el va avea mult de suferit.
– Omenește, domnule Waxman, vă înțeleg. Aveți toată compasiunea mea. Însă eu nu-mi permit să dau bani pe un miel cu care n-am ce face.
O țin tot pe asta, că n-am ce face cu mielul, fiindcă am apucat să spun că nu mănânc așa ceva și acum mi-e greu să dau înapoi, dar lupul din mine s-a zburlit deja, îmi zgârie stomacul cu ghearele.
– Totuși, zic, așa de curiozitate, cât e chila?
– Cinșpe lei.
– Așa ieftin? izbucnesc eu, nevenindu-mi a crede.
– Păi eu ce tot zic aici?
Sunt plecat de vreo zece zile din București. Am dat o tură prin Botoșani, pentru un reportaj, apoi prin Iași, la altă documentare – și pentru că eram prin zonă, redactorul-șef m-a trimis la Huși când s-a aflat despre vandalizarea cimitirului. La momentul plecării, în București era 30 de lei chila de miel tăiat. E drept, totdeauna se mai ieftinește pe măsură ce se apropie Paștele, dar nu chiar la jumătate. Și cu 20 dacă l-aș lua acum, tot ar fi o afacere bună. Dar cu 15 e chiar pomană curată. Nici fitofag nu iei cu banii ăștia.
Îi spun bătrânelului că într-adevăr e un preț grozav, însă nu iau mielul. Dacă am zis că nu mănânc, așa rămâne. Oricum nu plec în seara asta acasă, e posibil să mai stau chiar două zile în Huși, până termin documentarea. Ce să fac, să umblu cu mielul în portbagaj? Se strică.
Ca să nu cedez tentației, mă sucesc scurt pe călcâi și plec spunând că-mi pare rău, nu cumpăr.
Ambasadorul a terminat de vorbit, acum pleacă, urmat de cohorta de oficiali și de ziariști. O iau și eu spre oraș să-mi continui documentarea. Trebuie să mă întâlnesc cu un profesor de istorie care știe totul despre Huși, inclusiv despre evrei, de la venirea lor aici, pe la 1600, și până azi. El e ghidul meu prin orașul prezent, unde trecerea evreilor a lăsat urme de neșters.
Sunt cu profesorul la baia publică evreiască, acum o ruină. Când răzeșii noștri se spălau numai după marile bătălii cu turcii și la sărbători, evreii își construiau o baie comunală mai mare decât primăria de astăzi, cu o instalație complexă de aducțiune, fierbere, evacuare, tot ce trebuie. Își făceau școli, sinagogi, prăvălii, case, drumuri, hanuri, depozite. Fără îndoială, sosirea lor în Huși a însemnat un câștig.
– Nu vrei melul ăla? – îl aud deodată pe domnul Waxman, ieșit ca din pământ, în timp ce eruditul profesor îmi vorbea despre evrei și despre rolul lor în dezvoltarea târgului.
Cei doi se cunosc. Par chiar să fie amici. Se salută bucuroși. Waxman îi explică profesorului ce pustiu de bine vrea să-mi facă vânzându-mi un miel ieftin și că eu mă împotrivesc. Mai vorbesc ei una-alta și, parcă înțelegându-se din priviri, se pun amândoi pe capul meu și până la urmă cedez.
– Bine, bine, iau mielul. Îl pun în lada frigorifică, văd eu ce fac cu el… De unde îl iau? – zic către Waxman. Unde stă prietenul ăla?
– Într-un sat aici, aproape. Vă duc eu.
– Ce mașină aveți?
– O Dacia veche. Dar mai merge încă, e foarte bună. Ăhă, de-ar avea toți așa mașină!
– Și unde ați parcat? Haideți să mergem, să terminăm odată.
– Păi mergem cu mașina dumitale, domnule ziarist, că a mea n-are benzină.
– N-ați zis că mă duceți la prietenul ăla?
– Te duc, dar cu mașina dumitale. Că nu știi unde stă pretinul.
Mă despart de profesor urmând să ne vedem a doua zi la cafea, la restaurantul din centru. Cică acolo, așa cum spune și placa de marmură de la intrare, a înnoptat cândva Eminescu.
– Eminescu e antisemit! sare Waxman făcând ochii girofar pe sub lentilele groase. Dar altfel, mare poet, mare. Să știi dumneata că aici, la Huși, s-au născut oameni mari, nu numai nenorocitul de Zelea-Codreanu. Dimitrie Cantemir e din Huși. Ha, ce zici de asta? Și Cuza!
– Serios? întreb eu de profesor. Nici nu cred că am știut vreodată asta.
– Da, confirmă istoricul. Și mulți alții. Actorul Alexandru Giugaru, filozoful Mihai Ralea, industriașul Malaxa, scriitorul Costache Olăreanu… Aici trăiește marele critic Theodor Codreanu, la care o să mergem mâine să-l cunoașteți…
– Zi-i și de Mirabela Dauer, că de aici se trage familia ei… se bagă iar Waxman. Și de Sanda Țăranu.
– Gata, domnu’ Vaxman, că acuși o să-mi spuneți că și Fuego e din Huși, râd eu. Haideți să luăm mielul ăla, că se face noapte.
Urcăm în mașina mea și-i dau bătaie peste dealuri, pe unde îmi arată omniprezentul meu furnizor de miel. Și mergem, și mergem…
– Ați zis că e aproape.
– Poate am exagerat. Abia acum e aproape.
După încă vreo 10 kilometri ajungem într-un sat și domnul Waxman, ieșit pe jumătate prin geamul portierei, se apucă să întrebe când pe unul, când pe altul unde stă amicul lui, fostul sudor din București… care cântă la saxofon…
– Dar cum așa? întreb. Sunteți prieteni și nu știți unde stă?
– Nu știu, că eu am tot ce-mi trebuie. El nu prea are și vine la mine să ceară. Mă găsește și cu ochii închiși.
– De ce nu recunoașteți? I-ați luat nevasta și acum îi sunteți dator.
– Ba el e dator la mine că l-am scăpat, dar n-are ce să-mi dea. E sărac.
Îl găsim în sfârșit pe fostul sudor. Omul nu pierde timpul și apare repede de după casă cu un miel uriaș în brațe.
– Ăsta-i miel? întreb eu speriat, gândindu-mă că mă va costa peste așteptări. E ditamai cârlanul.
– Păi de când tot încerc să-l vând… bodogănește Vaxman.
În sfârșit, pensionarul se duce înapoi în spatele casei, ca să nu văd eu oroarea, și taie mielul. Vine cu carcasa într-un sac de plastic. Cântărește în fața mea.
– 19 chile! strig.
– 20, pe rotund, zice Waxman. Și nu mai plătiți sacul de plastic.
– Păi am plătit și benzina până aici.
– Normal, doar e melul dumitale.
Scot portofelul, plătesc. Îmi cade un pix din borsetă. Surprinzător de ager, domnul Waxman se apleacă, ia pixul de jos și-l bagă în buzunar, apoi se uită lung la mine, zice că dacă îl vreau înapoi, mi-l dă, nicio problemă.
Îi fac semn să-l păstreze. Orice ar zice, orice ar face, omul ăsta se uită la tine cu niște ochi așa de nevinovați, că-i ierți totul. Și oricum am făcut o afacere, am luat un ditamai mielul la jumătate de preț, o să am tot anul, nu doar de Paște. Așa că i-aș mai da domnului Waxman un pumn de pixuri, dacă aș avea.
La întoarcere îl las acasă, în Huși, la unul din acele blocuri mizere, cu burlane de godin scoase prin perete. Îmi dă de grijă să las sacul desfăcut la gură, să nu se împută mielul până acasă. Cică acum e mort, nu-i mai trebuie decât aer.
Ajung la pensiunea Dobrina, singura din Huși, unde sunt cazat. Cu o noapte înainte era plină de ziariști veniți pentru Hans Klemm. Acum mai sunt doar eu în toată clădirea.
Îndrăznesc să o întreb pe recepționeră:
– N-aveți loc la frigider să țin și eu un miel până dimineață?
– Avem, cum să nu? Vai, dar ce miel frumos! De unde l-ați luat?
– De la cineva dintr-un sat, nici nu știu cum îi zice. Spre Prut, încolo.
– Și cât ați dat pe el?
– 15 lei chila. Ieftin! mă laud eu.
– Păcat. Noi avem și fermă proprie, dăm mieii cu 12 lei chila.
A doua zi dimineață pun mielul în portbagaj și mă întorc în oraș să mă întâlnesc cu profesorul. Trecem pe la Theodor Codreanu și aflu de la amândoi, un duo enciclopedic, tot ce trebuie să știe un ziarist curios despre evreii din Huși. Apoi, după-amiază, când zic că e gata treaba, mă pornesc spre București.
La un moment dat, traversând orașul, îl văd pe domnul Waxman pe trotuar. Îmi vine să opresc, să-i zic vreo două pentru ce țeapă mi-a dat. Însă observ că merge abătut, cu privirea în pământ, la doi pași în urma unei femei. Ea, cu un cap mai înaltă, se oprește și-l așteaptă. Îi zice ceva. El tace. Când ajunge lângă femeie, ea face roată cu mâna prin aer, ca o moară de vânt, și trosc! îi trage o poșetă în cap!
Bietul domn Waxman, credeam că e un șarlatan. Dar el spunea adevărul. Acum aș cumpăra de la dânsul și un vițel.
