Cartea de față adună o parte din interviurile, anchetele și dezbaterile culturale pe care le-am publicat între 1992 și 1997 în revista Timpul, din Iași, la rubrica intitulată Condiția culturii (paginile 2-3). Din tot ce am mai putut recupera de prin arhive, am selectat doar textele care mi s-au părut, peste ani, ilustrative pentru felul în care – dacă nu sună prea pompos – cultura română a traversat perioada de tranziție de după 1989. Dar și pentru întrebările, adesea neliniștitoare, pe care și le puneau atunci scriitorii, editorii, criticii, oamenii de teatru, jurnaliștii, funcționarii culturali. În anii aceia de schimbare grăbită și confuză, discuțiile despre cultură nu puteau fi separate de cele politice și sociale; tranziția a fost și una culturală, nu doar politică, iar acest volum încearcă să surprindă tocmai acest lucru: felul în care „condiția culturii” era negociată, apărată, pusă sub semnul întrebării. Desigur, volumul nu are nici cea mai mică pretenție de exhaustivitate și nu dă nici pe departe o imagine fidelă – în sensul completitudinii – a culturii din acea epocă tulbure (și turbulentă), ci este doar o viziune fatalmente fragmentară asupra fenomenului, atât cât a putut fi el acoperit, în condițiile de atunci, de un reporter și de o revistă de cultură cu apariție lunară.
Temele mari ale cărții urmează, în bună măsură, dosarele de presă pe care le-am alcătuit atunci: criza și „luxul” culturii într-o societate sărăcită; rolul și responsabilitatea editurilor nou apărute; raporturile dintre cultură și bani; statutul incert al literaturii și al intelectualității românești (inclusiv din Basarabia); momentul scandaloasei restaurații din cultură (când oamenii fideli regimului Iliescu au fost puși în funcțiile importante ale întregului sistem, de la un mic muzeu local până la vârful Ministerului Culturii, și, de pildă, marele regizor Andrei Șerban a fost îndepărtat de la conducerea Teatrului Național București ca să fie înlocuit cu Fănuș Neagu); starea teatrului românesc; arta și meșteșugul traducerii (într-o epocă de invazie a traducerilor proaste); problema literaturii de sertar; relațiile dintre Biserică și Stat, în strânsă legătură cu manifestările naționaliste tot mai puternice și care, ignorate, au dus la situația îngrijorătoare de azi; devalizarea patrimoniului cultural național; influența televiziunii asupra culturii; schimbarea la față a literaturii din Basarabia, reintrată atunci în circuitul literar românesc; aventura Dicționarului scriitorilor români; implicarea scriitorului în politică; reevaluarea generației optzeciste după douăzeci de ani. Dincolo de subiectele în sine, incitante prin tematică și diversitate – spun asta fără modestie –, ceea ce mi se pare important este că ele au fost discutate la cald, în chiar anii în care se întâmplau schimbările, cu protagoniști de prim-plan ai vieții culturale românești.
Astfel, volumul reunește nume de referință ale culturii române, mai ales din literatură: Alexandru Paleologu, Ștefan Augustin Doinaș, Mihai Șora, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Nicolae Breban, Neagu Djuvara, Silviu Purcărete, Ion Caramitru, Victor Rebengiuc, Liviu Antonesei, Alex Ștefănescu, Mihai Cimpoi, Emilian Galaicu-Păun, Radu G. Țeposu, Traian T. Coșovei, Mircea Nedelciu, Z. Ornea, între mulți alții, 73 în total – chemate de reporter să dezbată, fiecare din unghiul său, condiția culturii în acei ani frământați.
Multe dintre aceste discuții au fost, la vremea lor, semnalate și comentate în publicații precum România literară, Vatra, Familia, România liberă, Monitorul de Iași, Convorbiri literare, Opinia studențească, Orizont, Renașterea bănățeană, Luceafărul, Contemporanul ș.a., ceea ce îmi confirmă, retrospectiv, că nu au fost simple pagini de umplutură în revistă, ci intervenții care poate chiar au contat în dezbaterea culturală a momentului.
Anchetele din anii 1997–1998 au fost deja strânse într-un volum separat, Viața literară pe Bahlui (Editura GRI, 2022), astfel încât cartea de față completează acel demers și îl continuă, punând însă accentul pe teme culturale generale și pe dialogul cu intelectualii din toată țara, nu doar cu scriitorii ieșeni. Împreună, cele două volume propun o hartă inevitabil parțială – mai curând o schiță – a culturii române în tranziție și, sper, un material de lucru util cuiva care, cândva, ar dori să cerceteze serios această perioadă. Strânse la un loc, între două coperte, interviurile vor fi mai ușor de găsit și de consultat decât dacă ar rămâne risipite prin arhive, cel mai adesea incomplete. Eu însumi nu am putut reface integral colecția acelor ani.
Mărturisesc că în apariția acestui volum a cântărit mult și dorința mea de a recupera ce se mai poate din propria-mi tinerețe, cu munca și frământările mele de atunci. Sincer, care autor nu se gândește și la asta?
Din motive foarte prozaice, și anume sărăcia lucie a acelor ani, nu mai dețin casetele cu interviurile, nici transcrierile brute de pe bandă. Pentru a putea înregistra alte discuții, ștergeam casetele și le refoloseam. Singurul material pe care îl mai am astăzi la dispoziție este textul publicat atunci în Timpul, text deja prelucrat la vremea lui, adaptat rigorilor de spațiu ale revistei.
Pentru ediția de față am adus textele la grafia în vigoare astăzi, am făcut corecturi tacite de limbă și de tipar, am modificat pe alocuri titluri, iar în câteva cazuri am reintrodus întrebări care fuseseră eliminate din ziar din lipsă de spațiu (de pildă, în ancheta despre francofonie sau despre Dicționarul Scriitorilor Români), lăsând ca ele să fie subînțelese din răspunsuri. Modificări minore față de varianta din revistă, care nu schimbă sensul discuțiilor, ci doar le limpezesc. Consider varianta din carte drept text definitiv, de referință.
Îi mulțumesc lui Liviu Antonesei, care, în anii aceia, ca director al revistei Timpul, a sprijinit fără rezerve inițiativele mele jurnalistice. Fapt rar în presa culturală românească de atunci și de azi, dacă nu chiar unic, Liviu Antonesei îmi aproba deplasările la București și în țară, cu deconturile de cheltuieli aferente, pentru a realiza aceste interviuri. Fără încrederea și sprijinul lui, acele pagini și această carte nu ar fi existat.
Mulțumesc, de asemenea, Asociației Grupul Reporterilor Independenți și acelor foarte puțini cititori care au contribuit cu bani la tipărirea acestei cărți deloc vandabile, dar care – cred eu, alături de ei – trebuie să existe în bibliotecile publice.
Așa am crezut împreună și tot împreună ne mângâiem cu gândul că aceste dialoguri pot ajunge de acum la alți cititori, de astăzi sau din viitor, unii pentru care nebuloasa tranziție este deja – și sigur va fi – doar istorie.
***
Când auzi de „cultură în tranziție”, primul impuls este să te gândești la niște dosare ordonate frumos pe un raft: politici culturale, instituții, bugete, strategii, rapoarte, „viziuni pe termen lung”. În realitate, dinăuntru, tranziția a arătat mai degrabă ca un sertar cu lucruri de adunătură trântite de-a valma: amestecate acolo stăteau speranța, deruta, improvizația, entuziasmul, foamea, orgoliile, lipsa de bani, libertatea de a spune orice și teama că nu mai ascultă nimeni.
În anii ’90, la Iași, în redacția Timpul, trăiam impresia foarte puternică – și nu eram singurul – că asistăm la o relansare, dacă nu chiar la o reînființare a culturii române. A literaturii, în special. Totul părea posibil: se înfiripau primele edituri private, apăreau autori noi, teme noi, reviste, se traducea compulsiv, se deschideau teatre independente, librăriile începeau să semene, timid, cu ceea ce știam din fotografiile revistelor străine. Dinspre București veneau nume ilustre ale exilului sau ale dizidenței – Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma, Ana Blandiana, Doina Cornea – și, pentru o vreme, părea că întreaga dezbatere publică se face în jurul cărților, ideilor, moralității.
Dar, totodată, îndărătul acestei euforii se strângeau deja toate problemele care aveau să ne bântuie mult timp: înlocuirea unui aparat ideologic cu altul, remodelarea clientelismului, reactivarea reflexelor vechii nomenclaturi, sărăcia cronică, încrederea exagerată – aproape mistică – în piață, în „Occident”, în bani ca singură măsură a reușitei. Tranziția culturală n-a fost un marș triumfal al spiritului eliberat, ci o serie de compromisuri, renunțări, mici victorii, mici trădări și o oboseală care s-a instalat mult mai repede decât se aștepta cineva.
Din interior, cultura nu arăta ca un capitol luminos din manual, ci ca o sală de repetiții, la teatru, în care decorurile vechi nu apucaseră încă să fie scoase, iar noile texte se jucau pe scenă cu panotajele de altădată încă atârnând pe pereți. Scriitorii, actorii, criticii, editorii cu care am stat de vorbă în acei ani se mișcau exact prin acest peisaj de suprapuneri: se bucurau de libertate, dar nu știau ce să facă cu ea; voiau piețe libere, dar se revoltau când cultura devenea „marfă”; visau la un stat absent din economie, dar îl invocau imediat ce intra în discuție subvenționarea unei reviste, a unui teatru, a unei edituri.
Când am început seria de interviuri și anchete reunite acum în această carte, nu mă gândeam câtuși de puțin la un volum. Eram doar un reporter care avea două pagini de umplut în revistă și o curiozitate nestăpânită: cum trăiesc oamenii de cultură această „tranziție” despre care se vorbea peste tot, dar pe care nimeni nu o putea defini limpede, satisfăcător?; ce înseamnă, concret, pentru un regizor, pentru un scriitor, pentru un traducător sau pentru un critic literar faptul că am ieșit din comunism?; ce se schimbă în biografia lor profesională?; ce se schimbă în raportul lor cu instituțiile, cu publicul, cu banii, cu politicul?
Din locul meu de la redacție, unde veneam destul de rar, tranziția se vedea în lucruri foarte simple. De exemplu, în felul în care veneau la Timpul banii de tipar și de salarii, așa mici cum erau: și anume de la afaceristul Viorel Cataramă, prin firma lui de mobilă, celebră pe atunci, Elvila S.A., unde eu eram angajat pe post de redactor (de credeau unii, când mi-am mutat cartea de muncă la București, că de fapt treaba mea era să scriu etichete și prospecte pentru saltelele Relaxa); în telefonul dat unei edituri care abia își plătea chiria ca să întreb de ce nu mai apare o carte, o colecție; scurt apelul, dacă era interurban, ca să nu încarc factura redacției; în discuțiile cu un director de teatru care încerca să joace spectacole curajoase cu actori care nu-și primiseră salariile de luni întregi – sau, dacă le primeau, nu le ajungeau nici de mâncare și de facturi; în exodul discret al unor oameni de cultură către alte meserii, mai sigure, mai „normale” sau cu totul neobișnuite, dacă ar fi să mă gândesc la Emil Iordache, care scria cărți de dragoste și le semna Sandra Brown, sau Mirel Cană, care scria la comandă cărți pentru deținuți, ca aceștia să-și facă „dosar bun” și să se libereze mai repede. Nu era nimic grandios în asta. Tranziția culturală se făcea în replici aruncate în fugă, în frânturi de conversație pe holurile teatrelor, prin anticariate, la cozi la xerox. Și prin birourile politicienilor, pentru care pâinea subțire de la cultură era totuși pâine, ceva ce putea fi împărțit clientelei lor.
Ce am încercat să fac în interviurile din prezentul volum a fost să opresc, pentru o clipă, această fugă nebună – clepsidra de pe copertă încearcă să sugereze asta; sau măcar o încetinire a curgerii timpului. Să-i pun pe oameni în fața unui reportofon și să-i întreb, direct, ce văd ei. Nu îmi propuneam să-i analizez, ci să le creez un cadru în care să-și formuleze cât mai clar propriile diagnostice. Mă interesa mai puțin să am dreptate și mai mult să le dau lor ocazia să se contrazică între dânșii. Din dialog iese adevărul. Astfel, din pagină în pagină, se poate vedea cum un scriitor respinge cu indignare ideea că „tranziția” există, în timp ce altul o descrie ca pe o boală lungă; cum un critic deplânge invazia de traduceri proaste, în timp ce un editor jubilează că, în sfârșit, poate publica tot ce dorește fără să ceară aprobări; cum un actor simte că teatrul se salvează prin estetic, iar altul crede că, fără un mesaj politic clar, spectacolul nu face doi bani. La fel, revistele literare încep și ele să ia poziții politice.
Privind înapoi, îmi dau seama cât de puternic se simte, în aceste texte, și experiența Basarabiei, chiar dacă am păstrat în carte doar câteva interviuri din multele realizate acolo. Timpul se tipărea la Chișinău și, pentru mine, asta a fost un mare noroc. Treceam des Prutul cu mașina redacției, la tipografie și înapoi. Întâlnirea cu scriitorii basarabeni, mai ales cu tinerii care intrau direct în circuitul literar românesc, a fost una dintre marile lecții ale anilor ’90. Pentru ei, „tranziția” era dublă: ieșeau, teoretic, și de sub controlul Moscovei, și de sub tutela istorică a Bucureștiului, dar rămâneau cumva la marginea ambelor lumi. Discursul lor despre cultură, limbă, despre istorie, despre identitate etc. era mai nervos, mai neliniștit, mai puțin dispus la compromisuri. Aș spune că, de multe ori, Basarabia ne-a servit tuturor și ca oglindă morală, nu doar culturală.
Tranziția, așa cum se vede din aceste dialoguri, nu e o linie dreaptă de la întuneric la lumină, de la dictatură la democrație (sugerate prin roșu și albastru pe copertă), ci o serie de bucle. Vedem cum, după entuziasmul primilor ani, se instalează încet oboseala, apoi cinismul, apoi o formă de acomodare. Vedem cum, în timp ce unii speră că piața liberă va selecta valorile, alții avertizează că de fapt va selecta în primul rând ceea ce se vinde repede, cărțile ușoare, spectacolele ieftine, kitsch-ul. Vedem cum, în timp ce se vorbește frumos despre „marea familie europeană”, spre care tindeam, în realitate marile proiecte culturale – dicționare, enciclopedii, repertorii teatrale, colecții de clasici – se clatină pe marginea prăpastiei, sub vântul falimentului. Și că tot românește se fac: cu întârzieri, cu șpăgi, cu intruziuni politice, cu nesfârșite cârcoteli de pe margine.
Dezbaterile arată ce accelerează și ce frânează într-o cultură scoasă brusc de sub controlul ideologic și pusă pe o piață liberă. Arată ce tinde să rămână neschimbat, ce trebuie recuperat, reinterpretat sau șters.
Văzută din interior, cultura în tranziție este și o poveste despre responsabilitate. Mulți dintre interlocutorii mei refuză confortul poziției de victimă: nu dau vina doar pe stat, pe guvern, pe minister, pe „oligarhii tranziției”, ci își analizează propriile lașități, propriile amânări, propriile tăceri. Unii recunosc că, în comunism, au făcut compromisuri; alții admit că, în capitalismul nostru primitiv, au cedat tentației banului câștigat ușor sau notorietății facile. Îmi pare important că aceste lucruri au fost spuse la cald, fără protecția unei distanțe istorice. Nu un istoric stă aici de vorbă cu ei, ci un jurnalist care le pune întrebări incomode și acceptă, la rândul lui, ba chiar abia așteaptă să fie contrazis. Și care învață câte ceva de la fiecare.
Cititorul de astăzi va recunoaște, cred, în multe dintre aceste pagini, nu doar trecutul, ci și actualitatea. Seamănă izbitor discuțiile despre subfinanțarea cronică a culturii, despre statutul precar al artistului, despre confuzia dintre notorietatea mediatică și prestigiul intelectual, despre presiunea televiziunii, a ratingului; a like-ului, am zice acum. Într-un fel, tranziția nu s-a încheiat nici acum; doar și-a schimbat decorurile. Dacă în anii ’90 ne temeam că nu vom avea destule edituri, destule reviste, destule traduceri, astăzi ne temem că avem prea multe, la prea puțini cititori (unde mai sunt tirajele de 140.000 de exemplare la o carte de Cioran?), că nu se mai vede și nu se mai înțelege nimic în zgomotul general.
Când am recitit aceste interviuri, pregătindu-le pentru ediția de față, m-am pomenit de multe ori surprins de luciditatea unor formule aruncate parcă în treacăt de interlocutori. Oameni care trăiseră comunismul până la capăt anticipau, cu o claritate aproape înspăimântătoare, derapajele care aveau să vină: oligarhizarea economiei, capturarea instituțiilor culturale de grupuri de interese, subjugarea presei, transformarea patriotismului într-o marfă electorală, degradarea discursului public. Alții, dimpotrivă, se înșelau cu seninătate, crezând că lucrurile se vor așeza de la sine, că piața, „Occidentul”, „integrarea” etc. vor rezolva totul, inclusiv crizele de conținut ale culturii.
Nu am intervenit pentru a-i corecta – dar știam eu atunci ce e corect? Tocmai acest amestec de intuiții exacte și de iluzii, de judecăți dure și de naivități – uneori chiar simpatice – face, cred, farmecul și valoarea documentară a acestor interviuri. Ele prind „în flagrant”, cum se spune acum, nu doar istoria unei perioade, ci și istoria unei mentalități.
Nu vreau să fac din această carte mai mult decât o fotografie de grup, în mișcare: un moment în care oamenii de cultură români au încercat să înțeleagă ce li se întâmplă, în timp ce încă li se întâmpla. Cultura în tranziție. Interviuri, dezbateri, anchete nu este doar un document despre cultura unei perioade recente, ci și despre cultura necesară a mărturiei, a felului în care ne povestim nouă înșine trecutul. Faptul că aceste interviuri au fost făcute atunci, în timp real, și nu la zeci de ani distanță, le scoate de sub tentația cosmetizării. Oamenii vorbesc aici cu nerv, cu patimă, cu orgoliu, cu frică, cu umor, uneori cu nedreptate. Nu era datoria mea să-i corectez, ci doar să le pun vocea în pagina de revistă. Iar acum, între aceste coperți.
Cititorul de azi – poate un tânăr care s-a născut după 1989, pentru care „tranziția” nu e o experiență, ci un cuvânt din manual – va găsi aici nu o teorie, ci o sumă de voci autentice, credibile. Dacă va avea răbdare să le asculte, va descoperi, dincolo de diferențele de stil, de generație, de temperament, o preocupare comună: întrebarea, uneori disperată, dacă mai contează cultura într-o societate grăbită să se îmbogățească, să se realinieze, să se „integreze”.
Eu am încercat doar să fiu prezent, să pun întrebările potrivite și să nu închid reportofonul prea devreme, apoi să transcriu fidel, chiar dacă nu mot à mot – cine a făcut vreodată un interviu știe câtă muncă e înainte și după discuția propriu-zisă. Restul îl las în seama cititorului. Dacă aceste pagini îl vor ajuta să înțeleagă mai bine felul în care am trecut, ca societate, dintr-un regim în altul, cum a traversat cultura noastră acea epocă, înseamnă că mi-am făcut datoria.
