Cum am putut să uit? Astăzi e ziua poetului Constantin Bojescu. Împlinește 68 de ani.
Ticuță, cum îi spun prietenii, spulberă clişeul clasic al poetului galben de foame şi veşnic răscolit, pe sub sălcii, de melancolii fecunde. Cu o generoasă pereche de fălci, înalt până la chelia impozantă, tot timpul pus la patru ace şi sudat organic de o geantă diplomat, emană o neînfrântă poftă de viaţă. Este poate ultimul boem autentic din oraș. E de găsit mai cu seamă prin cârciumi, prins în interminabile şi zgomotoase discuţii cu poeţii locali și cu chelnerițele, cărora le dedică, pe loc, poezii de dragoste.
Pentru prieteni își dă, la propriu, și cămașa de pe el. Mie mi-a dat poantalonii, puloverul, bocancii, șapca tricotată ‒ una cât roata carului, cu care m-am făcut remarcat la câteva concursuri literare prin țară, înainte de Revoluție. Toți poeții tineri ‒ și sunt mulți, densitatea de poeți în Botoșani e mai mare decât într-un muzeu al literaturii ‒ au căpătat câte ceva de la el. Dar nimic mai prețios decât timpul petrecut în preajma lui. Când nu mai are nimic să le dea, Ticuță le recită. Are instalată sub chelie o memorie prodigioasă. Poate recita zile la rând din literatura română, universală sau personală. L-am urmărit, prin ianuarie ’88, cum i-a recitat poetului Gheorghe Pituț propriul volum, al lui Pituț, adică, “Stelele fixe”, de la un capăt la altul. Ticuță a intrat aproape cu forța în camera de hotel a poetului, pe la miezul nopții, și a început să îi recite. Maestrul a sărit din pat în chiloți, s-a învelit cu cearșaful și se tot dădea înapoi, pas cu pas, din calea lui Ticuță, care venea înspre dânsul recitându-i. Pituț striga: “E nebun! E nebun! Îmi știe opera pe de rost!”. „Lasă-l, lasă-l pe nebun să declame!”, striga criticul Ion Cocora, coleg de cameră cu Pituț.
Ticuță recită frumos. Provoacă emoții şi dacă ar recita mersul trenurilor. Când rămâne fără material în memorie, improvizează. Opera lui nu se regăseşte nici pe sfert în cărţile publicate. Ticuţă nu (prea) scrie. El mai mult spune. Trăieşte. Le zice. Poeziile lui sunt mai mult sau mai puțin cunoscute, dar zicerile lui au intrat demult în folclor. În momente de graţie a produs ad-hoc capodopere pe care chelneri insensibili le-au aneantizat, aerisind localurile. Puţini dintre companioni s-au învrednicit să imortalizeze pe hârtie ceva din producţia lui spontană. Chiar cartea lui de debut a apărut cu multe poeme pe care editorul a trebuit să le recupereze de la unul, de la altul… Pentru Ticuţă poezia nu este un gen literar, ci un mod de viaţă. El era poet şi când lucra pe şantier, şi când era şef de depozit la Textila, controlor în piața centrală, negustor de porci sau director de ziar.
Despre el se spun bancuri prin oraș. Circulă poveşti savuroase. Versurile i se recită ‒ gloria supremă! ‒ fără menţionarea autorului. S-au scris articole despre dânsul, s-au pictat tablouri, s-au făcut emisiuni, i s-au dedicat poeme şi chiar cărţi, este şi personaj de roman.
Bătrânețe ușoară, om fără vârstă!
2 comments
Foarte bun articol. Felicitari!