Degradarea presei româneşti din ’90 încoace se vede cu ochiul liber, ca să zicem aşa. Sigur, această decădere, prostituare de-a dreptul, se pune pe seama crizei mondiale a presei „pe hârtie”. Numai parţial este aşa.
Aservirea presei la jungle de dragoni şi mamuţi politici şi economici e o realitate a dracului de levantin-românească, cu tipuri şi tertipuri specifice. La fel aservirea cititorilor, momirea lor cu false mistere, enigme, sex cât încape, cu nivel intelectual de Gâgă – tot de-a noastră e. Cică se face în numele factorului economic. Dar nu a câştigat nimeni nimic: nici ziarele, nici cetăţenii prostiţi tot mai rău. Câştigă însă politicienii. Cum scrie cu amărăciune ironică Viorel Ilişoi în reportajul „Allah în cer, primarul pe pământ şi între ei un cartof”: „Ca să votezi, nu e nevoie de prea multă carte. Asta o ştiu bine politicienii”.
O victimă colaterală în băltoaca asta a României ziaristice este reportajul. Din raţiuni care mie îmi scapă (faptul că nu mai avem presaşi culţi şi de calibru ar fi una din cauze), presa a renunţat încetul cu încetul la reportajul literar, după ce imediat după hărmălaia din Decembrie ’89 acesta cunoscuse un boom formidabil. Cât de repede s-a renunţat atunci la reportajul adjectival de tip Geo Bogza (Bogza cel din perioada comunistă, nu mă refer la reportajele lui excepţionale de dinainte de război), cu câtă asiduitate se căutau mediile şi personajele inedite! Lumea era însetată de adevăr pe atunci, iar aceste reportaje care descriau viaţa copiilor nimănui sau a spitalelor imunde potoleau această sete de adevăr. Viorel Ilişoi (căci despre el este vorba în aceste rânduri şi despre cartea lui „Cele mai frumoase reportaje”, Editura GRI, 2017) a fost încă de atunci un vârf de lance în acest domeniu. Iar acum, iată, a rămas aproape un Ultim Mohican al reportajului.
În toţi aceşti ani, Ilişoi a evitat cu eleganţă să se mânjească în presa-băltoacă din mizeria generală a timpurilor pe care le trăim. Nu a fost cuprins în cabala, care face ca ştirile să fie create ingenios şi apoi să fie plantate pentru diverse interese şi infiltrate în gândurile oamenilor, făcându-i apoi să se indigneze aiurea sau să sară în sus de bucurie fără să ştie exact pentru ce. Nu, el nu are curajul „dezvăluirilor” mincinoase din spatele scenei politice şi economice, nu are „îndrăzneala” pişicheră marca Mircea Badea. Îndrăzneala lui este să arate România aşa cum este, fără sclipiciuri şi fără olimpicii la matematică, fără Dracula Land şi ultima măgărie a vreunui politician.
Există o anume detaşare în aceste „Cele mai frumoase reportaje”. Însă detaşarea nu exclude spunerea lucrurilor pe nume, nu exclude sensibilitatea faţă de oameni, chiar şi faţă de hoţi, de pildă. E, de fapt, o înţelegere adânc umană la Viorel Ilişoi, la care se adaugă uneori un zâmbet în colţul gurii. Uneori e blând ironic, dar poate fi şi caustic când e cazul. De cele mai multe ori umorul lui e ambiguu, ca atunci când vorbeşte despre nişte ţigani turci: „Sunt zece suflete într-o căsuţă aplecată pe spate, pe care măgăruşul ar putea să o dărâme nu cu o copită, ci cu un răget. Dar de foame, nici nu rage, aşa că hardughia stă cumva în picioare” (din reportajul pomenit mai sus). Să plângem sau să râdem?
Sau în reportajul „Salvezi un om, salvezi o lume”, un adevărat micro-roman dickensian, dar fără râurile de lacrimi ale englezului, unde scrie la un moment dat despre medicii de la maternitate: „… să le ducă tot ce le trebuie. Trebuie să aduci totul de acasă, în afară de copil (teribilă ironie – nota mea). Plus că trebuie plătiţi şi medicii. Pe furiş, cu două degete strecurate în buzunar, ca la lăutari”.
Alteori tonul ironic nu-şi mai are locul, e prea cruntă realitatea: „Nu mult după aceea, România şi-a scos din subterane poporul ascuns şi lumea civilizată vedea cu stupoare o nouă specie: aurolacii. Nişte fiinţe humanoide ce umblau bezmetice prin Capitală respirând cu un fel de plămân extern, plin cu aer argintiu, gros ca smântâna. Aurolacii foiau prin gări, prin autobuze, în pieţe, umpleau Bucureştiul. Cerşeau, furau, dădeau în cap. Televizoarele vesticilor, în culori, se întunecau transmiţând spectacolul macabru din România”.
S-o spunem pe a dreaptă, ziariştii adevăraţi trebuie să mai citească şi literatură. Le este de folos, mai ales la reportaje. Iar Viorel Ilişoi este unul din ziariştii „citiţi”. Îmi amintesc că, acum ceva ani în urmă, scriitorul Dan Lungu mi-a spus: „Ai observat? Viorel scrie foarte bine”. I-am răspuns că nu mă miră, are lecturi la bază, un bagaj literar care îl ajută. Acum aş putea să mai adaug talentul de scriitor moldovean. Spunem toţi chestia asta cu scriitorul moldovean, dar nu prea ştim ce înseamnă. Viorel, spre deosebire de molcomii scriitori moldoveni, indolenţi, refractari la înnoiri, purtători ai unei pasivităţi orientale, Viorel, zic, este ancorat tare în prezent, nu în trecut. Ca „moldovean” îi recunosc mai degrabă sensibilitatea, o dulceaţă, o „coloare”, cum spune Maestrul Sadoveanu, cu care acoperă asperităţile vieţii. Ca în exemplu din „Îngerii chilugi de la Oncologie” (aş putea da mult mai multe exemple, dar… spaţiul tipografic, bată-l vina!): „Rodica e o fetiţă de opt ani din Teleorman. Negricioasă, tunsă zero pe jumătate din cap, cu un cerculeţ făcut cu carioca pe ţeastă”. Pe acel cerculeţ fetiţa era iradiată şi Viorel comentează: „Fetiţa nu ştie că are cancer. Ştie că are «buba» acolo, la cerculeţ. Pune degetul exact în centru şi desenul pare acum un inel negru care i-a alunecat de pe deget”.
Cu „Cele mai frumoase reportaje” Viorel Ilişoi intră, sunt convins, în galeria celor mai buni autori de reportaje români, de la Brunea-Fox la Geo Bogza cel din „Ţara de piatră” şi „Basarabia, ţară de pământ”. E o carte formidabilă, care merită citită. Spun asta pentru cei care citesc. Pentru cei, care holbează ochii (aş fi scris „belesc ochii”, dar m-a cenzurat soţia din cauză de… agresivitate) de dimineaţă până seara la televizor, nu am ce spune, Dumnezeu cu mila!
(Apărut în Ziarul de Iași, 7 iunie 2017)
