Am mai scris despre Buru. Gheorghe Burciu pe numele lui civil. Buru îi ziceam noi, gașca de boemi din jurul lui Ticuță Bojescu. Ne dădea de băut doar din plăcerea de a sta în preajma noastră. Nici noi nu eram nesimțiți: din când în când îi mai dedicam câte o epigramă, o poezioară. După revoluție mai semnam o știre cu numele lui și asta vindea ziarul fiindcă Buru lua câte un braț și dădea pe la prieteni.
Buru nu avea niciun talent. Nici din cale afară de inteligent nu era, prin urmare nu avea nici umor. Totuși îl primeam cu bucurie în gașca noastră fiindcă avea mâinile făcute, parcă din naștere, să ducă tot timpul câte o sticlă de gât.
Era maistru la „Textila”. Rareori i se întâmpla să iasă din fabrică fără brâu, adică fără câțiva metri de pânză înfășurată pe burtă. O perdea, un cearșaf, o draperie, o cuvertură, lucruri de care oamenii aveau întotdeauna nevoie și se bucurau să le cumpere pe nimica toată. Buru compensa prețul mic prin cantitate, astfel că mereu avea bani în buzunar și ne căuta prin oraș să ne dea de băut. Era onorat să facă asta și se lăuda la toți muncitorii din secția lui și la toți cunoscuții că e prieten cu niște poeți și bea cu ei la masă. Stătea cu noi, cu un zâmbet lat de-o palmă tuflit între urechi, și nu zicea decât:
– Oi, Doamne! Chiar așa? Pfuiii! Nț, nț, nț! Aiii, ia, ia!
Nu se putea lăuda nici cu ideile care se scurgeau accidental din el. Tăcea strălucit. Până când se îmbăta. Atunci își dădea drumul la gură cu hotărâre și începea să vorbească în engleză, zicea el, o păsărească improvizată, dar cursivă, cu vagi sonorități englezești, din care nu puteai recunoaște decât: iu, lord, tenchiu, verimaci și gion, intercalate printre fârnâieli și onomatopee.
În urmă cu vreo douăzeci de ani – el era de un leat cu Ticuță – un activist cultural din întreprindere făcuse prostia să-i publice o caricatură la gazeta de perete a secției, ceva cu o țesătoare ținând în brațe două cupoane de pânză; desenul era asezonat cu o strofă cotonoagă: „Noi luptăm pentru pace,/ Dar Maria, n-ai ce-i face,/ Ea nu este ca și noi,/ Precum se vede, ei îi place/ Mai mult la război”. Și de atunci nimeni nu i-a mai putut scoate din cap falsa impresie că este caricaturist și stihuitor. Noi îi alimentam iluzia asta lăudându-i desenele și poezioarele – uneori amuzante prin naivitatea lor. Îi dedicam versuri precum: „Conofăit, cu limba-n gură,/ Înaintează dând ‘napoi,/ E un efort fără măsură/ Să numere până la doi”, iar el se bucura, chit că-l luam în tărbacă. Dacă-l ironizam în versuri, era minunat. Iar când i-am scris „Balada unicului Buru”, ca mulțumire pentru adăpostul oferit în ruinele apartamentului său, a învățat pe de rost cele douăzeci de strofe și, dacă te știa fie și din vedere, te prindea de mână pe stradă și nu-ți dădea drumul până nu ajungea, extaziat, la ultima strofă. Apoi îți îndesa în sân o copie bătută la mașină.
Zilele astea, făcând ordine prin hârtiile mai vechi, am dat peste o poezioară bahică scrisă probabil prin 1988-1989 împreună cu Florentin Florescu. Am mai umblat eu un pic la ea acum și o public mai jos:
Balada unicului Buru
De-ar fi pe lume cât mai mulți ca Buru,
M-aș vântura prin crâșme ca taifunul
Tot așteptând a doua zi returul,
Dar ce păcat că Buru-i numai unul.
Coniacu-i bun, nici vodca nu-mi displace,
Cotnarul mă seduce ca nebunul,
Mi-aș tot turna din ele-n carapace,
Dar ce păcat că Buru-i numai unul.
Din chefurile anteprogramate
N-aș renunța, firește, la niciunul,
Fiind mereu de veghe în cetate,
Dar ce păcat că Buru-i numai unul.
Tot străjuind la bahice mansarde,
În abstinenți ce aș mai da cu tunul
Când după vodcă sufletul îmi arde,
Dar ce păcat că Buru-i numai unul.
Ca Diogene-ntr-un butoi aș plânge
Strivit de doage, îndurând surghiunul,
Și vin aș vrea să-mi curgă-n loc de sânge,
Dar ce păcat că Buru-i numai unul.
E bine cât trăiești să te faci clampă
Din când în când, precum a spus străbunul,
Să bei pân’ se termină gazu-n lampă,
Dar ce păcat că Buru-i numai unul.
Ar trebui vreo patru-cinci ca dânsul,
Să toarne vodca-n halbe cu furtunul,
Să bei râzând până te-apucă plânsul,
Dar ce păcat că Buru-i numai unul.
Mi-aș trage telefon chiar și-n latrină
Să-l bâzâi des pe Buru, ca tăunul,
Din leafa lui să beau câte-o chenzină,
Dar ce păcat că Buru-i numai unul.
Aș bea cu el rachiul cel mai tare,
Din care se îmbată tot cătunul,
Sincronizând măsurile-n pahare,
Dar ce păcat că Buru-i numai unul.
Când Buru bea și-ncepe să vorbească,
Te termină ca un miner săpunul,
Că face praf rostirea românească,
Dar ce păcat că Buru-i numai unul.
Curg vorbele din el cum cad găluște
Când ții pe-o parte răsturnat ceaunul
Și-atunci îi ceri cu vodcă să te-mpuște,
Dar ce păcat că Buru-i numai unul.
Ăsta e Buru, maistru la Textila,
Iese-nfășat în stambe ca păunul.
Pe banii lui mi-am stins frecvent feștila,
Dar ce păcat că Buru-i numai unul.
Mărește-i, Doamne, cifra-n stat de plată
Și fă să dea vreo trei recolte prunul,
În viața mea îngustă, s-o fac lată,
Dar ce păcat că Buru-i numai unul.
Dă Buru de băut și-ar da întruna
De nu i s-ar goli și lui colțunul.
De-ar fi mai mulți… și mult mai mare pruna…
Dar din păcate Buru-i numai unul.
