În drum spre Tulcea, am trecut pe la cititorul meu din Jijila, tizul Viorel Caramarin. Am mai spus câte ceva despre el, aici, la vizitele anterioare, dar fiindcă nu toți citim toate postările și pentru că aș vrea ca asta să fie clară și larg răspândită, reiau acum datele esențiale.
Pe Viorel l-am cunoscut acum doi ani, când a comandat „Strălucitor” de la mine. I-am recomandat și „Cele mai frumoase reportaje”, cele două fiind cumva legate. Mi-a spus că e poștaș cu jumătate de normă în Jijila, că îngrijește de mama lui bătrână și bolnavă de Alzheimer, adică buget mic și cheltuieli mari, și nu-și permite să cumpere decât trei-patru cărți pe an, alese cu grijă. Atunci i-am trimis gratis „Reportajele”. Mai târziu, când l-am vizitat prima oară, i-am dus și celelalte cărți ale mele, să le aibă pe toate; le-a făcut chiar un colțișor aparte în mica lui bibliotecă – dar nu chiar așa de mică, totuși –, ceea ce, recunosc, m-a umplut de mândrie.
Pe urmă, cu altă ocazie, i-am dus un portbagaj de cărți strânse de pe la prieteni. Cărți de tot felul, ce aveau și oamenii prin casă, căci singuraticul cititor din Jijila nu e mofturos, citește orice. Altele i-au venit direct de la cititorii mei, prin poștă. Ușor de bănuit, n-a avut probleme cu livrarea, el fiind poștașul. Sau doar „poșt”, sau „așul”, că e angajat numai cu jumătate de normă.
Acum la vizita asta, cred că a patra, i-am dus noutățile de la Editura GRI: „Șapte zile cu Cezar Ivănescu”, „Prima carte de poezie” și „Cultura în tranziție”, plus „Timpul regăsirii” și „Timpul fără de odihnă”, primele două romane din trilogia „Fiii Avdellei”, de Steliana Duliu-Bajdechi. Cărți apărute în ultimele luni, într-o explozie editorială fără precedent la mica editură. O îndesire a aparițiilor necesară, ca să compenseze, prin cantitate și diversitate, scăderea interesului pentru lectură. Vinzi câte puțin din mai multe titluri ca să te menții pe linia de plutire, asta e strategia, ca să mai poți scoate o carte, și încă una… până când bezna tiktokărelii se va așeza neîndurătoare peste paginile tuturor cărților.
Cumva s-a nimerit să ajung la Viorel și toamna, și primăvara, și vara. De fiecare dată, mica lui grădină cu flori m-a întâmpinat cu toate culorile, cu toată bucuria noianului de parfumuri, potrivit anotimpului.
Acum, doar deschizând portița de la drum, am pășit într-un rai.
Trandafiri uriași, urcați până la grinda casei, își adună florile sus, deasupra tufelor, ca pe niște norișori albi, roșii sau mov. Petalele, cam trecute acum, cad când și când și se învârt în aer ca într-un dans măreț și trist al morții. Dar din tulpinile mai tinere dau alte flori, proaspete, cu seva vieții în ele, încât trandafirii colorează continuu micul rai vegetal, până toamna, când bruma lasă doar crizantemelor această nobilă sarcină.
Macii pletoși, din care curg șuvițe roșii ca sângele, atât de delicate, că le poți strivi doar cu privirea, aprind focuri mici în aer, la înălțimea pieptului unui om. Crinii imperiali, doar îmbobociți, așteaptă în strânsoarea sepalelor să-și ia avânt spre lumină. Lavanda, mai jos, întinde un covor mov pentru florile imperiale și pentru privirile oaspeților. Petuniile aruncă peste tot bănuți colorați. Crăițe, condurași, vâzdoage, colilii, margarete, năsturași, nalbă, mușcate și tot felul de alte minunății, mai discrete, compun un fundal policrom pentru florile mari, triumfale. Peste toate, cireșii aprind luminițe mici, roșii, printre crengi.
Tot poporul ăsta de flori dă grădinii o consistență și o bogăție cromatică pe care le simți aproape fizic, ca pe o apă călduță care te cuprinde total. Parfumurile te îmbată. Zumzetul insectelor de toate neamurile te liniștește. Pentru câteva clipe, când intri, ai senzația că mergi prin rai și că, la capătul cărăruii mărginite de flori, în ușa casei bătrânești te va aștepta însuși Dumnezeu sau măcar vreun sfânt de vază ca să-ți ureze bun-venit.
Ceva mai mic ca întindere, dar la fel de frumos și plin de promisiuni rafinate, este raiul cărților lui Viorel. Le-a adunat încă din adolescență, când a început să le cumpere. Băiat necăjit, primea puțini bani de la ai săi pentru școală. Îi strângea și își lua cărți. Îi plăcea mult să citească și îi place și acum. După ce termină de împărțit coletele și plicurile prin sat, mergând pe un moped rablagit, după ce își îngrijește mama bolnavă, care deja nu-l mai cunoaște – dar el știe cine e ea! –, când termină și cu treburile prin casă, se așază la citit. Nu este zi să nu treacă, plin de încântare, peste măcar câteva pagini.
I-am văzut bucuria în ochi când i-am înmânat teancul de cărți noi. Lumina aceea din privirea lui m-a bucurat și pe mine. Modestul poștaș cu jumătate de normă din Jijila, Viorel Caramarin, este cititorul meu preferat. Un mic erou al cititului într-o epocă în care nu se mai citește. Spun asta la capătul unei prezențe dezamăgitoare la cel mai mare târg de carte din București, la jumătate față de anii trecuți, și după o lungă perioadă în care vânzările la mica mea editură s-au stabilizat la o medie de 700-800 de lei pe lună (cifrele sunt publice).
Numai un cititor pasionat putea să aibă o așa minunăție de grădină. Când iese din raiul cărților, intră în cel al florilor, continuând să citească mirosuri și culori. Are nevoie de acest pasaj spre lumea exterioară, după lectură, asemenea scafandrilor care, revenind la suprafață, trebuie să petreacă un timp în camera de decompresie.
Viorel întreține grădina și ține curat peste tot ca o femeie. Foarte atent, are pentru musafiri apă rece, dulceață, ceva de ronțăială, fructe. Face și o cafea grozavă. La despărțire mi-a dat un pachet de Lavazza și, mare cafegiu ce sunt, n-am refuzat, așa cum nu refuză el o carte. Și n-am refuzat nici buchetul de flori, căci și florile îmi plac. Sunt și eu cititor sensibil, ceea ce în zilele noastre ar putea să însemne chiar mai mult decât a fi scriitor.
