De câteva zile citesc și recitesc
cu înfrigurare o poezie pe care
încă nu mă simt vrednic s-o scriu.
E o poezie despre ceva ce n-am iubit,
despre locuri din mine sau de aiurea
pe unde niciodată nu am mai fost.
E poezia de sub umbra acelui copac
neîncolțit, fiindcă vântul n-a dus încă
în pântecul văii sămânța aceea.
Toate durerile ce nu au tulburat încă
adânca lumină a ochilor și toate
bucuriile viitoare ar fi în poemă.
Trupurile pe care odată le voi mângâia,
reci ca niște stele prea îndepărtate,
s-ar îngropa de vii între cuvinte.
Numele celor pe care nu-i cunosc încă,
dar de care deja îmi e dor,
tremură slab în literele nescrise.
Morții pe care nu i-am plâns deocamdată
își țin respirația în câte un vers,
așteptând să le vină rândul la cruce.
Poezia aceea mă așteaptă cuminte
la capătul unei zile neîncepute,
într-o casă în care nu voi locui.
O tot recitesc de câteva zile chiar și așa
nescrisă cum e și tare mi-e teamă
că și ea mă citește încet și că mă
rescrie din nou și din nou într-un fel
de nu mă mai pot nici eu înțelege.
E seară și nimeni nu ne mai citește de-acum.
