Cutremurul mamelor – O copilărie de neuitat (8)

Continuare din partea a șaptea

Facem mărțișoare azi, le împletim noi, cu mâinile noastre, ca să le dăm de 8 Martie. 8 Martie e Ziua mamei, iar noi avem multe mame aici, la casa de copii, așa că trebuie să facem multe mărțișoare. Răsucim din șnurul alb și șnurul roșu, frecăm un pic cu sacâz, să nu se desfacă, scămoșăm capetele, ca să iasă niște fleoncuri frumoase, pe urmă legăm figurine aduse de doamna Amariei. Pe unele le-a cumpărat acum, pe altele le are strânse, din alți ani, într-un săculeț de pânză din dulapul ei. Acolo ține și jucăriile noastre, și caietele, și dulciurile, și coada de mătură cu care ne bate. Astăzi bățul nu ne mai înspăimântă, cum se întâmplă de obicei când doamna îl scoate din dulap, deoarece îl folosim ca să punem pe el mărțișoarele. Fiecare baiat, cum termină un mărțișor, se duce la catedră și-l pune pe băț și tare frumos arată acum Sfântul Nicoale al nostru, e împodobit pe jumătate cu mărțișoarele noastre, zici că e o minune că un lemn uscat și plin de toată frica și de toate țipetele noastre a putut să înflorească așa frumos. Dar asta nu ne miră, fiindcă aici mereu se întâmplă minuni, mai ales la zilele importante. De exemplu, de Ziua Unirii, pe 24 ianuarie, am primit fiecare câte o ciocolățică, fapt care nu se mai întâmplase niciodată până atunci. Au venit ciocolățelelele așa, din senin, și au dispărut imediat în burțile noastre, tot ca prin minune, înainte de a spune mulțumesc cuiva.

La împletit mă pricep, îmi iese foarte frumos mărțișorul, cu toate răsucelele egale, nici prea strânse, nici prea largi. Însă la legat se pricepe mai bine Sergiu, colegul meu de bancă. Face niște opturi perfecte și noduri mici, discrete. Eu țin degetele depărtate, iar el face opturi pe degetele mele. Contează și cum ții degetele, că dacă-s prea depărtate, rămân capetele prea mici. Și invers.

Am terminat de mult figurinele date de doamna și acum, având șnur cu grămada, facem mărțișoare cu figurinele noastre. Le păstrăm și noi, pe unde putem, de la an la an.

Mărțișoarele pe care le primim noi de la fete pe 1 martie le dăm înapoi pe 8, cu grijă să nu le dăm exact de la cine le-am primit, le mai schimbăm de la o fată la alta, de la o clasă la alta. Adică mărțișoarele primite de băieții din A ajung la noi, în B, ale noastre ajung la cei din C, le tot schimbăm între noi, n-are cum să ajungă unul fix la fata de la care a plecat. Dar nu le dăm la toate fetele, așa că ne mai rămân mărțișoare, le păstrăm pentru anul următor. Anton are o pungă plină, nu știu cum naiba le adună, și dacă îi dai o eugenie, îți dă trei mărțișoare goale și două cu figurină.

– Pentru cine facem noi mărțișoare? întreabă tare doamna.

– Pentru mamele noastre! răspundem noi în cor.

Așa trebuie să răspundem, deși toți știm că un copil n-are cum să aibă mai multe mame. Tați, da, că așa se spune, că tați pot fi mai mulți, dar mama, numai una.

Îl întreb pe Sergiu, de lângă mine:

– Oare câte mame avem?

În timp ce legăm în opt mărțișoarele împletite, eu la ținut degetele și Sergiu la înnodat, socotim împreună mamele.

Suntem 24 în clasă. Deci ar trebui să fie 24 de mame. Dar nu toți avem. Ne cunoaștem bine, între noi, știm cine are și cine n-are. Cine a venit de acasă, din familie, și cine a venit de la creșă, unde a crescut fără mamă. La cine vine mama lui în vizită și la cine nu. Cui i-a murit mama și cine o mai are, dar nu-l caută niciodată.

Începem numărătoarea, din ochi, pe rândul de la perete, de la prima bancă.

Iftodi are, Huțanu are, Chelaru are, Tătărușanu are. Dar primii patru, din primele două bănci, n-au tată. Ignat n-are nici mamă, nici tată. Fulga are mamă, n-are tată. Acsinte are tată, n-are mamă. Strungaru are mamă, n-are tată. Bălan tot așa, are mamă, n-are tată. Eu am și mamă, și tată. Sergiu n-are nici mamă, nici tată. La el nu vine nimeni de-acasă, nici în vacanțe nu se duce în satul lui, stă tot aici, la cămin, cu frate-su, Radu, ăla mai mic și cepeleag, care în loc de Sârbu Sergiu și Sârbu Radu, zice Clibu Tediu și Clibu Ladu.

Trecem cu privirea de la bancă la bancă și socotim. La Amarandei ne încurcăm oleacă fiindcă nu ne e clar dacă are mamă. Sigur are o bunică, vine uneori pe la el, tocmai din Vârfu Câmpului, și-i trimite destul de des pachete. Cică ar avea și o mamă, pe undeva pe la București, cine știe cum o fi ajuns acolo, dar n-a văzut-o nimeni de când a venit el la cămin. Nu l-a cautat, nu i-a scris niciodată, nu i-a trimis nici bani, nici pachete, nici aviz telefonic, nici telegramă. El nu povestește niciodată de mama lui. Nu-i scrie scrisori, nu o pomenește în compuneri, cred că nici n-o visează. Dar dacă-l întrebi, zice că are. Ca să se laude. Însă eu și cu Sergiu votăm că n-are, că aia nu e mamă, dacă nici nu se interesează de el, măcar ce note are, și-l trecem pe Amarandei la „fără mamă”.

Când tragem linie, adică în capul nostru, că nu socotim pe hârtie, iese că la 24 de copii avem 13 mame.

De-acum începem să adăugăm mamele de la cămin. Fiindcă mereu ni se spune că ele sunt mamele noastre, iar cei care n-au mama lor, chiar așa le spun: mama Corina, mama Botez și așa mai departe. Eu și cu Sergiu, fiindcă amândoi suntem buni la carte și avem caiet cu cuvinte și expresii frumoase, le numim pe acestea „mame exterioare”. Iar pe celelalte, mamele care ne-au făcut, le numim pur și simplu mame, fără nimic adăugat. Mame și-atât.

Dintre mamele exterioare, prima pe lista e normal să fie mama Amariei, educatoarea noastră. Zmeoaica. Știu că sună ca dracu’, mai ales când ajungi la femeia de serviciu și trebuie să spui mama Costache, dar așa suntem noi obișnuiți aici. La educatoare le spunem pe numele de familie, că nu ne tragem de brăcinari cu ele, n-am păscut gâștele împreună, iar la femeile de serviciu, bucătărese, spălătorese le spunem pe numele mic. Dacă se poarta frumos cu noi. Dacă nu, tot pe numele din buletin.

În clasa a doua am avut altă educatoare, pe Baltă Aurelia. Doamna Baltă. Deci mama Baltă. Celelalte educatoare, de la alte grupe, nu sunt mamele noastre. Ele sunt mamele copiilor din grupele lor. Dar bibliotecara Niță Elena, care nu ne bate, ci se poartă tare frumos cu noi, e ca o mamă. Și cu toate acestea. nu-i spunem mamă, fiindcă este foarte tânără, e ca o fată de-a doișpea, și încă nu are copii, n-o facem noi mamă, dacă ea nu vrea. Și nici n-ar suna bine mama Niță. Ei îi zicem domnișoara blibliotecară și nu o trecem la mame.

13 mame plus două mame educatoare fac 15.

La bucătărie le avem pe mama Eugenia, mama Corina, mama Valerica, deci 18.

La spălătorie sunt mama Herghelegiu, care e și mamă adevărată pentru colega noastră, Gica, mama Haisan, mama Apreutesei, deci 21.

La dormitoarele mici e mama Crap, la dormitoarele mari e mama Maria, deci 23.

La Comisariat o avem pe mama Sarmiza și pe mama Costache, femeile de serviciu, deci 25.

La croitorie sunt mama Voroniuc, mama Scripa și mama Geta, deci 28 în total.

– O numărăm și pe tovarășa Elena Ceaușescu, care este mama noastră, a tuturor copiilor din România? întreabă Sergiu.

– Nu, că ea nu ne dă nimic,

– Dar ciocolățica de la Ziua Unirii nu era de la partidul și statul nostru, care au grijă de noi?

– Doar pentru ciocolățica aia nu o facem mama noastră, să fie clar. Elena este mama mea, nu mai vreau o Elenă și nici altă mamă.

Rezultă că suntem 24 de copii, avem împreună 28 de mame, deci 4 mame în plus. Așa iese matematic. Dar adevărul e că, deși avem 4 mame în plus, de fapt avem 11 în minus. Fiindcă sunt 11 băieți, din grupa noastră, fără mamă. Și dacă tragem iar linie, 4 mame în plus și 11 mame în minus fac 7 mame lipsă. Nu sunt destule mame pentru noi.

Sergiu îmi depărtează degetele cu degetele lui. Nu le țin la distanța potrivită. Rezultatul numărătorii noastre mi-a așezat o piatră grea pe inimă și din cauza asta n-am mai fost atent la mărțișoare. Acum țin degetele cum trebuie, dar tremură. Iese un mărțișor nu prea frumos, cu fundiță strâmbă. Are plânsul meu în el.

– Pe ăsta îl păstrez pentru mama mea, când vine la mine, îi zic lui Sergiu. Ea nu se supără dacă e strâmb. I-am pregătit și o felicitare desenată de mine. Ia uite ce i-am scris: „Mamă, azi, de ziua ta,/ Îți dăruiesc un mărțișor/ Alb ca să te pot vedea,/ Roșu fiindcă-mi este dor”.

– Ai scris foarte frumos. O să ajungi poet.

Sergiu se duce la catedră și pune mărțișoarele făcute de noi, unul câte unul, pe coada de mătură. Sunt multe, s-a umplut bățul. Acolo vor sta până pe 8 Martie, când vom merge cu clasa pe la bucătărie, pe la croitorie, peste tot, și le vom da la mamele noastre de la cămin. Mamele exterioare. Înseamnă că până pe 8 Martie nu mai ia nimeni bătaie de la Zmeoaica. Nu cu coada de mătură.

– Ar trebui să fie Ziua mamei mereu, spune Sergiu, revenind în bancă. Să fie mereu mărțișoare pe băț și noi să nu mai luăm bătaie.

– Da, da, și să punem mărțișoare pe riglă, pe vargă, pe penar, pe palmele Zmeoaicei, peste tot să fie numai mărțișoare. Și pe sârmele de pe stâlpi să atârnăm mărțișoare.

Sergiu râde în colțul gurii. Am terminat mărțișoarele, ne facem curat pe bancă și așteptăm să strângă toți de pe bănci și să mergem la masă. Ne așteaptă macaroane cu brânză și ceai.

Îmi pun mărțișorul pentru mama într-un caiet. Mai sunt câteva zile până pe 8. Atunci va fi serbare mare la cămin, vine și mama să mă vadă cum recit poezii pe scenă. Mi-e așa de dor de ea, mi se pare că mai e o veșnicie până pe 8 Martie.

Mergem la masă, apoi la dormitoare.

Sergiu doarme lângă mine. Avem paturile lipite. Când aproape să adorm, îl aud:

– Chiar vine mama ta la tine pe 8?

– Vine sigur, așa mi-a spus. Nu trece săptămâna să nu vină.

– Mi-o dai și mie un pic pe mama ta? Te rooog!

– Dar cum se poate asta?

– Am pregătit și eu un mărțișor pentru ea. E foarte frumos. Când vine mama ta la tine, să mă lași să pun și eu mărțișorul meu lângă al tău.

– Cum să nu? Te las. Ea se va bucura foarte tare. Asta înseamnă să-ți dau un pic mama?

– Da. Să pun un mărțișor la o mamă adevărată. Și tu să o rogi dinainte să mă mângâie și pe mine o dată pe cap.

Mi se pare ceva ușor de făcut. Mama poate să-l mângâie și pe el pe cap, măcar o dată. A crescut atâția copii, știe să-i mângâie frumos, parcă întinde sufletul ei pe cap, ca untul pe pâine.

Rămânem înțeleși, eu cu Sergiu, că mama mea va fi un pic și a lui pe 8 Martie. Adormim. Mie îmi umblă prin mintea adormită cifre colorate, tot adun și scad mame și nu-mi ies la socoteală, mereu e cu minus. Poate și Sergiu încă mai socotește.

Ne trezim deodată, speriați, pe la o bucată de noapte. Paturile se zgâlțâie cu noi, căminul tremură, se aud țipete din celealte dormitoare.

– Cutremur, cutremur! strigă pe hol nenea Prisăcaru, supraveghetorul.

Nu știu ce-i ăla cutremur. Nu știu de ce pereții par să se lase într-o parte. De ce podeaua saltă sub mine. De ce copiii somnoroși sar din pat și încep să țipe, să plângă.

Spaima cea mai urâtă mă ia în ghearele ei și mă scutură, mă sugrumă.

– Mamăăă! Mamicăăă! strig speriat, ținându-mă strâns de bara patului.

Sergiu nu strigă după nimeni. El doar țipă, așa, urlet gol, fără cuvinte, fără mamă. Iar eu sar, îl iau în brațe, îl strâng tare și-i zic să strige la mama mea.

– Mamăăă! strigă prietenul meu cât poate de tare.

Și, deodată, cutremurul se oprește.

O copilărie de neuitat
Partea 1
Partea 2
Partea 3
Partea 4
Partea 5
Partea 6
Partea 7

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!