Jurnal gălățean

Cu o zi înainte ca Elena Udrea să se plîngă fiindcă nu are apă caldă decît de două ori pe zi în arest, Viorel Ilişoi a scris, în libertate, cu un singur deget, articolul în care povestea că nu are apă caldă deloc – şi nici căldură – şi că motivul pentru care scrie cu un singur deget e că are doar un reşou cu care se poate încălzi pe partea – şi la mîna – dreaptă. Stînga o ţinea în buzunar şi o folosea numai în caz de urgenţă.

Iulian Comănescu, „Dilema veche“ Nr. 576, 26 februarie – 4 martie 2015

S-a luat căldura în oraș. S-a tăiat și apa caldă.

Dimineață m-am trezit tremurând de frig. Ce naiba, oi fi adormit cu geamul deschis? Nu. Pun mâna: caloriferul, rece. E un animal mort, cu 18 coaste de fontă, doar că nu pute. Robinetul de apă caldă scoate un fâsâit de animal, și el, înjunghiat în gât. Și-și dă duhul. Îi trag una și mai slobozește două picături, pic! pic!, parcă în bătaie de joc.

Începe să mă mânânce pielea de pe acum, numai la gândul că nu voi putea să mă spăl cine știe câtă vreme. Stau în baie, cu periuța de dinți într-o mână, cu cealaltă mă scarpin în cap, mă uit prostește în nara uscată a robinetului. Îmi vine în minte, dintr-o mie de lucruri la care m-aș putea gândi, imaginea Catrinei lui Moromete urlând și trăgând cu amândouă mâinile de cazanul de aramă, să nu i-l ia percitorul. De referințe literare îmi arde acum? Râia și păduchii or să mă mănânce!

O, Doamne Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?

***

Am venit în Galați pentru câteva luni, invitat de ziarul „Viața liberă“. E abia februarie, mai am de stat cel puțin până în mai. Aș putea rezilia contractul chiar azi și să fug din iadul ăsta. Acasă, în București, mă așteaptă în balcon o centrală modernă, cu ISCIR-ul la zi. Domnul Băilă, patronul, ar înțelege. Dar nu, nu plec. Rămân aici, în Stalingradul românesc, în orașul asaltat de sărăcie, incompetență și corupție, ca să consemnez de pe linia frontului rece. Din ziarist, cel care trebuia să scriu despre alții, am devenit subiect. Tot ce mi se întâmplă mie li se întâmplă și altora. Aproape jumătate de oraș e debranșat de la conducte pentru neplata facturilor. Ceilalți vor rămâne și ei curând fără apă și căldură, inclusiv instituțiile, fiindcă sistemul de termoficare e falimentar, moare. Oamenii vor folosi și mai multe reșouri și radiatoare; rețeaua electrică, deja suprasolicitată, va cădea. Directorul de la Electrica a avertizat despre asta. Și atunci tot orașul cu 250.000 de locuitori, inclusiv cei cu centrale de apartament, vor rămâne în beznă și în frig, ca în ultimii ani ai dictaturii. N-ar mai trebui decât un steag roșu, mare, pus pe primărie. Va fi aici un fel de cimitir locuit.

M-am reîntors în comunism. Căldură nu, apă caldă nu. În comunism era chiar mai bine, tot se mai dădea puțină căldură, seara și dimineața. Acum, nimic.

Pe atunci scoteam apă caldă din calorifer, când se putea, și mă spălam. Era o apă ruginită, rămâneam cu pielea arămie, ca un caras bătrân, dar măcar nu puțeam, iar psihic eram liniștit pentru că făcusem totuși o baie. Mintea unui om civilizat are mai multă nevoie de un duș decât pielea. O vreme am dormit prin gară, prin cimitirele din Botoșani, în toamna-iarna lui ’89, dar și atunci mă spălam măcar o dată la trei zile. Trăiam în mizerie, dar nu murdar. Prietenii mei nu s-ar fi bucurat să vin la ei la dormit ori la masă, era un fel de pact tacit între noi să nu stau pe capul lor, dar o baie nu-mi refuza nimeni, fie și una cu apă din calorifer sau încălzită pe aragaz, când erau gaze. Nici nu trebuia să le cer. Dacă mă vedeau la ușă, știau de ce am venit. Mulgeau caloriferele pentru mine. Plecam de la ei curat și plin de optimism „ca un soldat după baia săptămânală“, cum îmi amintesc că am scris cândva într-o poezioară. Ce vremuri!

În Botoșani aveam mulți prieteni, eram cumva ca acasă – la acasa lor. Aici, în Galați, sunt străin, n-am amici atât de apropiați încât să le cer favoarea intimă a unui duș. Și dacă aș avea și ar locui și ei în blocuri debranșate, tot un drac. În orașul de pe malul Dunării, un imperiu de apă, nu curge apa caldă!

***

Am intrat într-o epocă de jeg și dârdâială. Noroc că am pielea groasă și dinți noi, de ceramică: mă pot scărpina încă o lună până să dau de sânge, iar de clănțănit, fără grija că voi știrbi, mai pot încă 20 de ani. Atât are dantura garanție. Mai bine puneam dentiștii să facă șosele, ca să nu le tot reasfaltăm la 6 luni. Fac ăștia niște lucrări de rămâi cu gura căscată!

***

Mă așteptam la catastrofa asta. Presa locală a tot anunțat, încă de astă-toamnă, cu titluri îngroșate de panică: „Din cauza datoriilor, mii de apartamente din Galați vor fi debranșate de la rețeaua de termoficare“.

Spaima de a ieși brusc din civilizație, atât de ușor, prin simpla închidere a unei valve, mă făcea să sper prostește în precizia verbală a colegilor ziariști, adică numai apartamente vor fi debranșate, nu și garsoniere. Că eu stau la garsonieră, de aia. Nu puteau colegii mei să scrie „locuințe“ în loc de „apartamente“? N-ar mai fi chinuit pe nimeni cu speranțe deșarte. La nenorocire, omul se agață și de un pai, și de o virgulă, de un firicel semantic. Momente din astea de restriște te fac să redescoperi subit credința și gramatica. Dar degeaba m-am rugat la Dumnezeu, degeaba am analizat la sânge articolele din ziare: căldura și apa caldă au fost sistate

Ciuda e și mai mare pentru că rahatul ăsta de garsonieră în care stau cu chirie e cu toate plățile la zi. Sunt victima colaterală a unei dureri în pix generale. Pe colocatarii mei din Asociația de Proprietari 227, vai de capul lor prorietari, nici la bască nu i-a durut ce face administratorul cu banii lor. Ei plăteau, ăla băga banii la ciorap, nu-i dădea mai departe la „Apaterm“. Patru ani a durat chestia asta și nimeni nu l-a întrebat pe administrator, cu frumosul, de ce naiba apar datorii la căldură, morții mă-tii, dacă noi plătim? Și nici „Apaterm“ n-a scos o vorbă pe țeavă, a lăsat să se facă datoriile cât casa. Mai bine zis cât mai multe case, fiiindcă e vorba de 720.000 de lei. Vinzi toate apartamentele de pe scara mea și nu scoți banii ăștia!

Într-o zi nenorocită, încă și mai nenorocitul administrator a dispărut cu banii Asociației și acum cică e prin Dubai. Duba-i locul lui, de fapt. Prinde orbul, scoate-i ochii. El se prăjește frumos la soare, noi rebegim de frig în case; el se plimbă cu cămila, noi o ardem pe jos, ca amărăștenii, ca să ne mai dezmorțim, să absorbim slabele radiații solare din februarie. Stăm în casele astea ca homleșii în parc, doar că nu bate vântul.

Povestea cu administratorul hoț o știu de la proprietară, o unguroaică, doamna Szuszanna. Abia acum am aflat-o: când, în toiul încălzirii globale, s-a declanșat marele îngheț local. Vedeți, zice ea, nu-i vina noastră, e vina administratorului. Nem tudom, cucoană! Asta nu mă încălzește cu nimic!

Ăla a fugit cu banii, iar eu am rămas cu elementu-n mână, ca să zic așa, că din 5 în 5 minute tot verific caloriferul, poate s-a dat drumul la căldură. Și nimic. Oare ar trebui să încerc din 6 în 6 minute?

***

Am un radiator micuț. Mi l-a adus astă-toamnă Mihaiță Caranicola, un gălățean cu care mă știu de pe Facebook. De prin noiembrie, de când a început să se dea căldură în oraș, nu l-am mai folosit. Acum l-am scos din debara și l-am pus la picioare. Un picior mă frige, celălalt e bocnă. Nu pot să mut radiatorul și în partea cealaltă din când în când, ca să-mi încălzesc în mod egal extremitățile. Am nevoie de el în dreapta, spre mâna cu care scriu. Stânga o țin în buzunar, la căldurică, o scot numai când bat un Alt+F4, CTRL+ALT+DEL sau altă comandă compusă. Cine a făcut tastaturile astea nu s-a gândit că vor fi folosite și în condiții extreme. Să-l ții pe om în frig e ca și cum i-ai tăia o mână.

***

Radiatorul abia dezmorțește aerul în cameră. Petrec mai mult timp sub plapumă. Dorm mai mult decât de obicei sau pur și simplu lenevesc. E clar, frigul nu e propice muncii. Îmi trec tot felul de idei ciudate prin cap, cum ar fi aceea că aș putea încălzi apă în mașina de spălat. S-o pornesc fără rufe, fără detergent, și să pun furtunul de evacuare pe mine. N-ar fi ca un duș?

Nu doar bizarerii din astea îmi trec prin cap. Uite-așa, numai cu două degete de la mâna dreaptă, am scris și o poezie, c-așa-i românul: poet. Mai ales când nu se spală:

Ninge, ninge în Galați!
Ce mană cerească!
Cetățenii, înghețați,
Ies afară disperați
Să se încălzească!

Încă vreo două zile fără baie și fac de un volum. Mizeria mă inspiră ca pe sărmanul Dionis. Dacă se taie și curentul și fac repede rost de niște păduchi, parcă vezi că și debutez, ca Arghezi, la 47 de ani. Flori de mucegai am cu toptanul. Mi-au mucegăit rufele puse la uscat în balcon. Înainte, în vremurile bune, le uscam pe calorifer. Acum, ca să se usuce în balcon, ar trebui să deschid geamul, să le bată vântul oleacă. Dar asta ar însemna să nu mai las între mine și gerul de afară decât un singur rând de geamuri și o perdea subțire, pânză de păianjen, nu alta, așa cum pun proprietarii la apartamentele închiriate ca să vadă din drum ce mai fac chiriașii. I-aș deschide ușa iernii care intră prin pereți. Nici rufe n-o să mai spăl de-acum!

***

O, Galați, oraș al poeziei!

Tocmai am primit un SMS de la poetul Octav Miclescu: „Te invit astăzi, la ora 18, la librăria «Donaris», unde lansez o nouă carte de poezii“. Oare și Octavian stă într-un bloc debranșat? S-a mișcat mai repede decât mine!

Îi răspund imediat: „Îmi pare rău, nu pot să vin“. Nu dau și un motiv. Nu pot și-atât. Va înțelege sigur. Când scrii poezie și ești numai tu cu muza ta, n-ai decât, poți să puți ca un stârv din poezia lui Baudelaire; dar când te duci la o lansare de carte și ești printre atâția oameni, intelectuali, unii dintre ei cu centrală proprie în apartament, trebuie, dacă nu să miroși frumos, măcar să nu puți. Sunt deja la faza când tot parfumul din lume nu mai poate face nimic. Am nevoie disperată de un duș! Și să-mi cânte Gabi Luncă în căști:

„Cip-cirip-cirip-cip-cip,
Floare albă de pe câmp,
Lasă-mă să te miros,
Că miroși frumos!“

***

Elena Udrea e ieșit din beciul poliției. E în arest la domiciliu. Stă bine mersi acasă, în paradisul penal construit cu bani publici când era ministru. ( Într-o țară în care Elena Udrea a fost ministru e jenant să te plângi că ți-e frig în casă, că un oraș întreg dârdâie cu mâinile pe caloriferele moarte. Pentru că într-o țară în care Elena Udrea a ajuns ministru e posibil orice.)

Acum farmazoanca e acuzată de altă mânărie ministerială și tiribomba procedurală a început să se învârtă iar. DA venit la Camera Deputaților să le ceară colegilor să nu aprobe arestarea ei, din nou. Nu s-a uns cu mir pe frunte și nu s-a smiorcăit, ca Varujan Vosganian, care a și scăpat, ci a descris condițiile inumane din arest. Cică nu curge apa caldă decât dimineața și seara! Asta pentru că e arest preventiv, cucoană! Dacă erai condamnată definitiv la ani grei de pușcărie, până n-ai mai fi avut nici dinți în gură, te-ai fi aflat într-o garsonieră din Galați!

Dacă e așa, vrem și noi în arest! Vorba ceea: ori la bal, ori la penal! Să fie Galațiul declarat colonie penitenciară și să avem și noi apă caldă și dimineața, și seara. Ce bine-ar fi!

***

Nu mă pot dezbăra de poezie. De când stau în frig, îmi dă târcoale ca un lup, vrea să mă muște de inimă. Îmi vine în minte o strofă de largă circulație subterană în timpul comunismului și o recit de câteva ori cu toată vocea. Simt cum mă întărește. O căldură interioară mă inundă. Măcar atât!

În casă-i frig,
Afară-i frig.
Deschid fereastra larg și strig:
Îți mulțumesc, Partid iubit,
Că m-ai călit!

Acum deschid fereastra larg și nici nu mai am putere să strig ceva. Înjurătura pentru primarul Galațiului nici n-ajunge în aer, se sparge chiar de pe buze, ca o bășică, lăsând să se scurgă în frig umoarea mâniei.

O adiere calduță pătrunde în casă, de afară, printre rufele mucegăite din balcon.

***

A venit curierul, mi-a adus un colet. Ciocolată de la o prietenă din Belgia. E același băiat de data trecută, când mi-a adus premiul de la „Superscrieri“ – tot bomboane de ciocolată (și cărți). Nu știu cum se face, primesc ciocolată de câte ori încep o cură de slăbire. Cât a completat el formularul, am schimbat câteva vorbe în ușă. I-am lăsat și de data asta bacșiș. La plecare, ne-am dat mâinile. I-am strâns-o pe-a lui zdravăn, i-am reținut-o mai mult decât se obișnuiește. S-a uitat contrariat la mine, lung, încercând să-și tragă mâna. Doamne, doar n-o fi crezut că… O să-i explic data viitoare: când ești în situația mea și ajungi să pui mâna pe ceva cald, nu-i dai drumul așa de repede.

***

Încep să cred că primarul Marius Stan are un pact secret cu Dumnezeu. Acum, când jumătate de oraș e debranșat de la termoficare, vremea e neobișnuit de caldă pentru perioada asta ‒ spun metorologii, dar nouă nu ni se pare că ar fi chiar așa de cald. Dacă era un geruleț din ăla de să stea Dunărea-n loc, cum știe februarul să aducă, ar fi fost revoluție în Galați. Deocamdată, pentru că nu crapă pietrele, va fi doar un miting. Nu voi lipsi. Nu pot rata un moment fierbinte din viața acestei urbe reci.

Asta se întâmplă când când pui un mingicar să conducă un oraș. Din câte știu, Marius Stan a fost „om de fotbal“ ‒ cum în mod halucinant se spune la noi. Ce e aia „om de fotbal“? Există și „oameni de table“, „oameni de tenis cu piciorul“? A fost managerul clubului Oțelul, chiar a câștigat un campionat. De asta a fost ales la primărie, ca un fel de recompensă. Acum văd gălățenii ‒ și eu odată cu ei ‒ că fotbalul și administrația locală nu se mănâncă cu aceeași lingură. Dacă era bun la fotbal, trebuia să rămână la fotbal. Dar l-au pus primar. Pe regele Hagi au vrut unii să-l pună președinte.

***

Tatăl nostru
Care ești în Ceruri,
Sfințească-se numele Tău,
Vie împărăția Ta,
Facă-se voia Ta
Precum în Cer, așa și pre Pământ.
Apa noastră cea de toate zilele
Dă-ne-o nouă astăzi…

***

Aș vrea să fiu apostolul civilizației și să propovăduiesc spălarea pe corp, spălatul pe dinți, traiul la temperaturi suportabile. Aseară chiar am schițat un fel de text mesianic, de mântuire prin dușuri calde. L-am intitulat

Epistola către Gălățeni

Binecuvântați între toți oamenii fie aceia care, apă caldă având, din puținul lor dau și altora. Căci ale lor vor fi mântuirea și slava în lumea de apoi, iar în lumea aceasta recunoștința și lauda.

Cuvine-se să spun, cu înțelepciunea căpătată în orașul Galați, că oamenii pe lumea aceasta sunt de două feluri: cei care au centrală proprie și cei care n-au. Iar amicul Mihăiță Caranicola, fie-i numele în veci lăudat, face parte din categoria celor dăruiți cu centrală de apartament. Doișpe ani a stat departe de ispita rețelei de termoficare, trăindu-și iernile scitice în mijlocul radiatoarelor sale, din care mi-a dat și mie unul. Și iată că iarna asta băieții lui plecați în străinătate i-au pus centrală în apartament, sfârșindu-i nevoința pustnicească a coacerii la reșou și a în lighean spălării.

Mihăiță al meu a făcut 59 de ani, din suta hărăzită de Dumnezeu sufletelor luminoase, și m-a chemat la ziua lui, alături de familie și prieteni. În marea lui bunătate, nu doar m-a ospătat și m-a ținut în mare cinste, ci m-a lăsat și să mă spăl întâi de murdărie și de umilință în baia lui minunată, unde cu o simplă ridicare a unei clapete apa rece se preface în apă caldă și te cuprinde de sus și până jos, izbăvitoare. Ce fără de însemnătate sunt plăcerile burții, bunătățile ieșite din mâinile doamnei Caranicola, zacusca bogată, mormanul de icre, saramalele trase pe deget, înăbușite în castroane de sticlă, friptura și tortul, nimicuri sunt toate pe lângă binecuvântatul duș fierbinte!

Acolo șezui și plânsei de bucurie: sub duș! Acolo vărsai pe mine o sticlă de „Nivea Crème Soft Shower Cream“, în câteva reprize de spălat, frecând cu buretele până la carne. Nimic nu-i mai plăcut sufletului omenesc decât părăsirea sinelui în revărsarea fierbinte a dușului, abandonarea totală, îngroparea în apă, când simte că iese din trupul lui și se contopește cu universul. Căci hăituit și batjocorit de puterea lumească fiind, în apa atotcuprinzătoare găsește liniștea și căldura din pântecul mamei, pacea amniotică de la începutul lumii, când apele nu erau încă despărțite de pământ, nici împărțite în calde și reci, iar duhul Domnului se preumbla netulburat peste ele. O oră mă lăsai pradă șerpilor moi de spumă, să mă devoreze epidermic, ca un Laokoon modern pe malul Dunării, plângând de fericire, în disprețul apometrelor ce se învârteau isteric. Și ieșii alt om!

Adevăr zic vouă, iubiți gălățeni, că cine n-are amici cu centrală nu va ajunge să cunoască cu adevărat splendoarea prieteniei și nici binefacerile curăției trupești. Furtuni de jeg dacă s-ar abate peste orașul vostru, gerul interstelar de l-ar lovi, nimic nu-l va putea învinge atâta timp cât măcar unul dintre voi, proprietar de centrală, îi va reda unui frate, cu un duș, mirosul frumos și demnitatea.

Iubiți-l pe aproapele vostru ca pe voi înșivă și spălați-l!

***

Oare nu mă țicnesc?

N-ar fi mare lucru, fiindcă de la jeg la nebunie nu e decât un pas.

***

Mi se pare că a trecut o veșnicie de la acea zi minunată când m-am spălat la prietenul meu. Și n-a fost decât ieri. Sau alaltăieri, nici nu mai știu. Mizeria dilată timpul.

***

Am visat că eram o pisică și mă spălam singur, cu limba.

De ce nu m-o fi făcut Dumnezeu mâță? Motan. Mai bine castrat decât nespălat. Că și dacă îți merg brici sfintele scule, dar puți ca un sconcs, tot degeaba.

***

Se zvonește că „se dă iar căldură“.

Zvonul le-a încălzit inimile oamenilor. Am auzit la piață: „Face el primarul nostru ceva, o manevră, și ne dă căldură și apă caldă! Nu ne lasă el așa!“.

Căldura nu se „furnizează“, ci ni „se dă“. Primarul nu-și face treaba, el „ne ajută”. Printr-o „manevră“. Ne manevrează. Fiindcă așa suntem noi învățați: să ne dea Tătucul. „Câte puțin, să se ajungă la toți!“

Ajunge să zvârli o vorbă prin oraș, o sămânță de nădejde, și din ea crește ditamai copacul. „Ticălosul“ de ieri, „nesimțitul“, „incompetentul“ a devenit deodată, cald, „primarul nostru“. Care „nu ne lasă“… Și dacă nu va fi doar vorbă-n vânt, ci chiar vom avea căldură, parcă văd că anunțatul miting de protest se va transforma într-un cor de osanale sub ferestrele primăriei.

Partea bună, dacă de mâine, să zicem, am avea căldură și ne-am putea spăla, ar fi că vom redeveni orășeni, mai curați, mai sănătoși, și că demnitatea noastră ciopărțită ar căpăta câteva copci (plus un bandaj cu autograful primarului); partea proastă ar fi că și de data asta rezolvarea ar fi în stil fanarioto-bolșevic: în loc să se umble metodic în burta sistemului și să i se îndrepte osiile contorsionate, vine Tătucul și, de la înălțimea funcției, zvârle peste noi, ca la baltă, prostovolul generozității dumisale; ne bagă în tașcă, să stăm acolo cuminți, dând doar din buze, mut, ca peștii.

Decât așa pomană, mai bine deloc! Să urle frigul, să se îngroașe rapănul aici, în Friguristan, în Nespălistan, până când oamenii nu vor mai răbda și-i vor strânge de gât pe aleșii lor ca să rezolve situația odată pentru totdeauna, nu să tot peticească șandramaua de la o lună la alta, de la o iarnă la alta. Tactica e asta: îi ții pe oameni în frig, apoi le zvârli ceva în batjocură, „Na-vă, bă, și vouă o gicacalorie, luați d-acilea“, iar ei vor spune „O, pașă, cât de darnic ești! Primarul nostru!“ – și te vor mai alege o dată.

Eu unul trag o fugă la București să mă spăl – naveta râiei; o să stau sub duș până la dizolvare. Îmi aduc și pulovere, izmene, mănuși, fulare, tot ce-i trebuie unui om când stă în casă. De data asta iau trenul, nu autobuzul; o să stau lângă veceu, camuflat olfactiv, ca să nu mă înjure nimeni. Sper că la CFR au rămas aceleași veceuri mortale pe care le știu de mult.

***

N-am mai plecat la București în weekend. Am aflat că acum veceurile din tren miros a lavandă, așa că n-am riscat. Tocmai acum și-a găsit și CFR-ul să schimbe ceva! Sunt sechestrat în Galați, nici Steven Seagal nu mă mai salvează!

***

Dimineață, de nevoie, am făcut un duș rece. Ca la nebuni. Nu mai rezistam. Mă strângea crusta de jeg, simțeam că mă voi metamorfoza curând în rac. E cumplit când simți că ți-a rămas pielea prea mică! Mi-au ieșit și bube pe piept, pe cap. De vreo săptămână nu mai făcusem baie, ceea ce pe un obez îl poate transforma într-o armă chimică. N-am rezistat mai mult de două minute sub jet. Apa rece din Galați e mai rece decât apa rece din alte orașe. Acum îmi curge nasul ca Prutul și strănut, abia văd să scriu. Răcesc a treia oară în patru luni, de când sunt la Galați. Nu plătesc încălzirea, dar dau banii pe medicamente. Nu-i nicio afacere!

Mi-aș încălzi niște apă la aragaz, dar n-am în ce. Am venit de acasă cu două cratițe micuțe, nici pe o bucă nu mi-ar ajunge apa din ele; și oricum nu vreau să cărăbănesc prin baie, unde îmi las mizeria, vasele din care mănânc.

N-am nici cadă, să zici că aș aduna totuși apă fiartă, cratiță după cratiță, e doar un duș în perete și o perdea – și aia adusă de mine de acasă. O să-mi cumpăr o oală mare, cea mai mare din comerț, și un lighean. A, să nu uit: un ibric – să-mi torn apă în cap. Fiindcă sigur nu voi găsi un lighean în care să încap. Industria românească n-a ajuns încă la performanța de a produce pe măsura curului meu.

Va trebui să umblu iar la cardul de credit CETELEM, cel mai scârbos produs de pe piața creditelor din galaxie. Iei un lighean și plătești un jacuzzi.

***

Vecina de sus, biata de ea, e mai grasă decât mine. Nu muncește nicăieri – nici n-ar putea, că abia se mișcă, nici să se spele nu ajunge peste tot, în caz că ar avea apă caldă! O întreține fiică-sa, îi trimite bani din Spania. O știu de prin noiembrie, când tot așa nu era căldură și a venit la mine, cu greu, sforțându-se la fiecare treaptă, să întrebe dacă n-am un reșou în plus. N-aveam niciunul, abia după aia mi-a adus Mihăiță un radiator. El avea de unde. Dacă le pornea pe toate, schimba clima în Galați, se sinucideau meteorologii. Acum, de când și-a pus centrală, a scăpat de ele, le-a dat pe la vecini, pe la neamuri… pe la ziariști…

De data asta vecina a venit să-mi aducă pomană de sufletul mamei ei. Așa se face. Când am deschis ușa, ea umplea tot cadrul, la ce volum are, am crezut că e întuneric pe hol. Am dat să fac un pas în față, ca să mă simtă senzorul de la lumină, și am nimerit între țâțele ei. Am intrat ca un rulment scăpat în oala cu frișcă. Noroc că nu luasem mâna de pe clanță: am avut de ce să mă țin; și, trăgând cu toată puterea, m-am extras la timp din strânsoarea moale, copleșitoare, a celor doi monștri molcuți. Încă puțin și aș fi murit asfixiat de parfum.

Realmente a fost un șoc. Mă tem că de-acum înainte, când voi mai întâlni o femeie parfumată, prima dată mă voi gândi: „Doamne, ce frumos miroase! N-o fi având apă caldă“.

***

Toate prostiile mi le spune Neti la horoscop, dar lucrurile esențiale, dacă și când voi avea apă caldă, nu. Azi mi-a spus că voi pleca într-o călătorie. Unde să mă duc în halul ăsta? Gata, să n-o mai văd nici pe Neti! Era ultima horoscopistă la care mă mai uitam, mai mult din respect pentru vârsta ei.

***

Găsesc pe Facebook o însemnare de astă-toamnă, la fix o lună de când m-am mutat în Grasonieră (îi spun așa fiindcă e atât de mică, încât mă face să mă simt și mai gras):

„E o seară frumoasă. N-am Internet în Grasonieră. Nici radio. Nici televizor. Nici semnal bun la telefonul DIGI, deși stau aproape de antenă – sau poate tocmai de aia. N-am căldură. N-am apă caldă. Mi s-a terminat și săpunul – dar la ce mi-ar folosi? Stau ca un șobolan într-o gaură rece. Sunt singur într-un oraș străin care parcă mă respinge cu o mie de mâini.“

Acum am de toate, în afară de apă caldă și căldură. Dintre toate elementele astea ale civilizației, unul singur dacă îți lipsește, recazi în grotă. Nu mă încălzesc cu talk-show-uri politice, nu mă spăl cu megabiți. Niște amici de pe Facebook îmi spun că sunt mofturos, că alții nici atâta nu au, dorm în cutii de carton și mănâncă din tomberoane. Cică să zic mersi că am totuși veceu în casă, când mai mult de jumătate de România stă în coadă prin fundul grădinii.

Bun, și acum ce să fac ca să nu par mofturos? Să ies și eu în spatele blocului să pun pateu pe brusturi? Să zvârl mâncarea și să o mănânc din tomberon? Atunci gata cu ipocrizia! Să ne zvârlim toți calculatoarele, fiindcă există atâția români care nu au; periuțele de dinți, fiindcă milioane de români nu le folosesc; să renunțăm și la asfalt, fiindcă partea mai puțin europeană a României își mai târâie târtița prin glod. Celularele putem să le păstrăm fiindcă nu cred că există român să n-aibă celular.

Filosofia asta a lui „se poate și mai rău“ mă înfurie. De ce nu „se poate și mai bine“? Nu cred că e un moft să pretind, într-un oraș important, reședința unui județ, apă caldă – pe care chiar aș și plăti-o. Hai că m-am și enervat! Mâine fac o aroganță, cum ar zice grotescul domn Becali: îmi caut altă Grasonieră, cu centrală proprie! În centru!

***

Tot n-a venit căldura. E greu să miști monstrul ăsta, „Apaterm”, odată ce s-a prăbușit. Prea multe căpușe au supt din el ca să mai poată sta în picioare. Încep să cred că nimic nu ne va mai ajuta. Sistemul de termoficare e mort! O să apară din nou blocurile-elefant, ca pe timpul comunismului, când oamenii își puneau godine în case și scoteau burlanele pe geam. Am văzut cartiere întregi cu trompele de tablă întinse spre cer, blocuri înecate în fum, cu pereți negri, niște șatre imense cu corturi de beton. După nebunia fierului vechi va urma isteria surcelelor. România va arde în godine.

***

Primăria nu poate face nimic. Guvernul nu poate face nimic. Datornicii nu pot face nimic – că n-au de unde plăti. Nici Biserica nu face nimic. N-am văzut o rugăciune puternică pentru căldură, cu o mie de preoți, ca la aducerea moaștelor lui Constantin Brâncoveanu, în noiembrie. Dacă se fac slujbe pentru aducerea ploii, de ce nu și pentru apa caldă? E cam tot aia, tot un fel de duș. Cum poate să nu curgă apa la baie într-un oraș cu moaște atât de puternice? Poți rupe zăgazurile cerului cu o rugăciune bine ținită, dar mă tem că nici Dumnezeu nu poate să mai destupe conductele de la „Apaterm“, unde și-a băgat dracul coada.

***

Mi-e frig. Mă îngrozesc numai la gândul că la un moment dat va trebui să deschid frigiderul.

***

Înghesuială în autobuz. Lângă mine, un moș mărunțel, cu haine cam ponosite. Dar mirosea frumos! O fi fost din Brăila?

***

Mi-am găsit o prietenă în Galați!

Undeva în centru, la capătul unei alei cu castani, unde încă se mai văd printre crengi beculețe de la Crăciun, se află „Fata pe valuri“, opera sculptorului Constantin Baraschi: o nimfă întinsă în mijlocul fântânii, superbă, înconjurată de pești grași, de bronz, care scuipă continuu deasupra ei arcuri strălucitoare de apă. Numai vara, bineînțeles. Acum nici măcar fata asta cu piele de bronz nu se spală, s-a oprit apa și la ea.

De aproape 50 de ani, de când a fost instalată aici, „Fata pe valuri“ a devenit un simbol al orașului, loc de întâlnire pentru îndrăgostiți ‒ cum e, în București, ceasul de la Universitate. „Ne vedem la «Nespălata»!“ își zic îndrăgostiții. Pentru că așa i se spune popular, de zeci de ani, operei lui Baraschi: „Nespălata“. Numai în Galați i se putea găsi asemenea poreclă!

De când am rămas fără apă caldă, am început să îndrăgesc sculptura asta. Seara, în drum spre gaura de șobolan în care locuiesc, mă așez pentru câteva clipe pe marginea fântânii și ne uităm unul la altul, eu și fata de bronz, la fel de reci și de nespălați, uniți de același destin nemilos.

***

Urăsc întrerupătoarele astea puse sus, la înălțimea umerilor. De câte ori aprind lumina, subsuoara își deschide gura de animal necrofag.

***

Gata, mi-am luat lighean! M-am dus cu toată rușinea la hypermarket, dar și cu toată deznădejdea, după zile de ezitare și băi catastrofale cu apă rece, și mi-am luat lighean. N-am găsit unul mai mare, ca pentru mine ‒ am totuși 140 de kilograme, nu le-aș mai avea! Ce dracu’, ăștia de la „Kaufland“ n-au marfă decât pentru persoane cu aspect fizic plăcut?

Am ales „Kaufland“ pentru că e mai aproape. Mi-am zis că o distanță mai mică înseamnă umilință mai puțină. Ai mai puțin de mers printre oameni. Nu trebuie să se desprindă de pe tine coji de jeg, nu trebuie să ai părul încâlcit și plin de scame, nici fața nerasă, bobotită, nu trebuie nici să puți chiar ca un hoit ca să-și dea trecătorii seama că ești nespălat: asta se vede în privire. Mă uit la ochii oamenilor din Galați ‒ cum și ei se uită la mine ‒ și văd uneori aceleași priviri mohorâte, înfrânte, din anii finali ai comunismului, ochi din care o mână brutală a plivit și ultimul firicel de lumină, ultimul licăr de bucurie. Știu, se vede și în ochii mei că nu am cu ce mă spăla. E umbra aceea de dinaintea capitulării, când începi să accepți prăbușirea, când îți pierzi puțin câte puțin încrederea în tine, stima proprie, după care nu-ți mai pasă de nimic…

Dar nu, eu mi-am luat lighean, nu m-am lăsat zvârlit în preistorie și în depresie!

Ce vesel pășeam spre casă cu ligheanul în brațe, așa cum îi stă bine unui ziarist, purtat pe sus de privirile încurajatoare ale doamnelor! „Bravo! Bravo!“ parcă spuneau. Pluteam prin aerul rece, cu izuri de mâl, din orașul Galați. Ajuns în Grasonieră, am postat repede pe Facebook:

În Galați, ca la Dachau,
Oamenii nici apă n-au.
Au, au, au, inimă, au,
Am lighean și-n el mă lau.

***

Am început să petrec mai mult timp pe Facebook. În mediul virtual nu se simte dacă ești proaspăt spălat sau de luna trecută. Poți lăsa foarte ușor impresia unei persoane cu dușurile la zi.

***

Un panou uriaș străjuiește, de sus, rondul de la „Kaufland“. A rămas acolo de la meciul de tenis feminin România-Spania, jucat la Galați. Președintele Klaus Iohannis și sportivele noastre aruncă peste răspântie niște zâmbete energice, de învingători. Oare ce fel de lighean au pregătit gazdele pentru Simona Halep? Unul mai mișto decât al meu, bineînțeles: un lighean de fițe, pentru campioni. Merită, că e fată ambițioasă, mândria României!

***

Nici gând să încap în lighean! Mi-am turnat apă în cap cu ibricul. Nu știam ce momente de fericire îți poți procura în viață cu un simplu ibric! Am chiuit de bucurie când am simțit apa caldă șiroindu-mi din cap pe tot trupul. Apoi am răcit cobză. Asta e partea proastă. Grasoniera e un congelator. Acum scriu cu plapuma în cap, tastatura e plină de muci.

***

La televizor, Elena Udrea se plânge – o aud a nu știu câta oară – că n-are uscător de păr în arest. Nici eu n-am și nu mă plâng. Baremi l-aș fi folosit sub plapumă să-mi fac microclimat. Și mai zice, iar, că i s-a luat sutienul. Țara arde de febră, pocnesc termometrele la subsuori, mii de gălățeni s-au procopsit cu viroze și pneuomonii – peste 3.500, scriu ziarele –, iar dumneai e preocupată de sutine. Să stea și fără, că nu moare! E igienic. În libertate parcă nu era așa de dornică să-l poarte, voia să i se vadă calitățile politice.

***

Știu cum vine apa caldă când vine. Astă iarnă, pe la începutul lui decembrie, eram la calculator când a venit. Da, decembrie. La Galați s-a dat târziu drumul la căldură, ultimul oraș din țară, și numai după ce a murit o bătrână de frig în apartament. S-a dat la știri. Era cât pe ce să mor și eu, făcusem 39 cu 2. M-am drogat cu medicamente, de-am putut ajunge la Iași să-mi lansez cartea. Și după aia numai într-o smârcâială am ținut-o. Nasul devenise o rană insuportabilă.

Am auzit-o, atunci, venind. Am încremenit cu degetele pe taste când am prins cu urechea șiroitul lin, de izvoraș, din perete. Șiu-șiu-șiu! Apa cea caldă! țșdjk qerjărc jrcj n0irjvxmcirj q cv efv a apărut pe monitor. Căci îmi tremurau mâinile de emoție.

Apa caldă, venind, e o muzică dumnezeiască. O suflare divină prin fluierele instalației, un duh cald umplând pustietățile reci ale caloriferelor și reînviindu-le. Acolo era viață! I-am simțit freamătul cald năpustindu-se în mine când am pus mâinile pe calorifer, febril, hai!, hai!, parcă voiam să smulg căldura ca pe ceva material și s-o mut mai repede de la un element la altul. A intrat prin mâini și a trecut prin tot corpul, până la tălpi. Carnea, pe mine, s-a deschis ca o floare.

Da, știu cum vine apa caldă când vine. Cum cântă.

Apa caldă e artă, e iubire!

***

Am găsit pe Facebook o postare de-a lui Cristian Bădiliță, marele patrolog de a cărui veche prietenie mă bucur. Cristian îndrăznește să aducă în frivolitatea de pe Facebook idei ațoase, din olimpul erudiției lui prodigioase, și are harul de a le articula simplu, plăcut, cum nu mulți sunt în stare, fără să-și alunge cititorii, ca într-un joc. Vorbește despre cele mai abstruse chestiuni cu un firesc deplin, cu aerul că dezbate probleme cu care toți suntem familiarizați dacă nu de acasă, cel puțin de la vreun work-shop corporatist sau de la ultima carte răsfoită pe Kindle, în tramvai.

Iată ce scrie el:

„În «Viața Sfîntului Andrei» există un episod plin de tîlc și de umor. Apostolul merge la baia publică. Să se spele! Acolo dă peste doi posedați, unul tînăr și unul bătrîn (probabil homosexuali), pe care-i vindecă. Apoi începe să le predice tuturor celor din bazin. Vă imaginați scena? Oamenii stau în bazinul cu apă (exact cum sînt piscinele noastre de azi), se bălăcesc, se stropesc, discută, rîd, iar apostolul, gol pușcă, LE PREDICĂ EVANGHELIA.

Cel puțin două lucruri merită spuse despre acest episod:

1) Creștinii adevărați SE SPALĂ, nu umblă murdari, nu put, precum acel călugar ortodox dintr-o bibliotecă din Paris, care a trebuit să fie rugat să iasă afară, pentru că aerul din încăpere devenise insuportabil (am asistat, jenat, la scenă);

2) Evanghelia se propovăduiește oriunde. Apostolii nu se rușinau să meargă la baia publică și să le vorbească oamenilor despre Isus chiar și în pielea goală.“

Sfântul Apostol Andrei, care a predicat și prin părțile astea, este patronul spiritual al orașului Galați.

Ce ironie divină! În orașul Sfântului Andrei, apostolul din piscină, care ne învață cu propriul exemplu că un creștin trebuie să se spele, nu curge apă caldă!

Asta ar trebui să fie o problemă de la care arhiepiscopul Casian Gălățeanul să nu întoarcă înalta-i față.

Dacă ar veni astăzi să propovăduiască în Galați, Sfântul Andrei ar găsi o populație zgribulită, umblând mai mult cu ibricul prin baie decât cu lumânarea la biserică, închinătoare la idoli falși, numiți calorifere.

***

Oare când îmi fac rugăciunea la culcare, cele câteva cuvinte pe care le murmur de ani și ani de zile, Dumnezeu mă ia în serios dacă mă rog așa nespălat? Se vede treaba că nu prea. E supărat pe mine, pe noi. Dacă El voia să nu ne spălăm, făcea doar pământul, fără apă.

***

Gata, mă predau la mormoni. Am văzut că au biserică în Galați. E amplasată ideal, pe lângă Poștă. Acolo, după o săptămână de inițiere, ești botezat prin scufundare într-o piscină mică, săpată în podeaua templului.

***

Trec iar prin parcul Eminescu. Noaptea, ca să evit pe cât posibil, întâlnirea cu alți oameni. Dacă s-ar atinge câmpurile noastre olfactive, copacii din parc s-ar usca. Cum mă apropii, statuia poetului crește umedă și portocalie în lumina chioară a felinarelor. El, maiestuos, cu ochii spre cer; lipită de trupul lui, o muză grațioasă, cu torța inspirației în mână. De ani de zile, un obsedat misterios fură mâna muzei, de la încheietură, cu tot cu făclie. De obicei, în preajma lui 15 ianuarie, ziua de nașetere a poetului. Dar de ce n-ar dispărea și acum? Poate vrea cineva să se încălzească la flacăra muzei. Uite că n-a dispărut!

Anul ăsta făclia n-a mai fost furată, dar Eminescu tot fără inspirație a stat de ziua lui. Autoritățile i-au luat-o înainte hoțului: au ascuns mâna și au montat-o la loc după ce a trecut perioada critică. Asta ca să nu-i mai comande iar unui sculptor local, ca în fiecare an după Revoluție, o altă mână. Artistul, rămas și el fără apă caldă în apartament, ar fi pus în mâna muzei, în loc de făclie, o pară de duș.

***

Am început să citesc, abia acum, la atâta timp după apariție, „Scrisori către fiul meu“, de Gabriel Liiceanu. Am o variantă electronică; o răsfoiesc ușor, sub plapumă, cu simpla alunecare a degetului pe ecranul telefonului; mă duc direct, căutând „cremă“, la celebrul pasaj în care filozoful își descrie ritualul îmbăierii, urmat de ungerea, pe tot corpul, cu cremă parfumată.

Baie!

Cremă!

Duș!

Parfum!

M-am blocat la pasajul ăsta, nu pot trece mai departe. Parcă o crustă de jeg s-a strâns pe creier și nu mă mai pot gândi la nimic altceva. Sunt în plin proces de mancurtizare.

***

E clar, cultura și lipsa igienei nu se împacă deloc. Numai de poezie și de idei înalte nu-ți arde când te mănâncă între degete! Filozoful Liiceanu ar putea să explice mai bine, desenând chiar cu cremă pe faianță, ce legătură de determinare există între una și cealaltă.

Dacă ar fi vorba doar de igienă… Cumva o scoți la capăt: te duci la un prieten, unul dintre cei binecuvântați cu centrală, te chinui cu ligheanul și cu ibricul în baie, (poți să-ți iei și-o găletușă de nisip, o lopățică…), mai faci și câte un duș rece, la urgență, mai mergi prin ploaie, te răzuiești cu muchia cuțitului, aduni niște maidanezi de pe stradă, că sunt din belșug, și-i lași să te lingă… Soluții ar fi. Dar e vorba, mai mult, de umilință. De bătaia de joc. Asta nu se spală așa ușor. Cuza Vodă, fost deputat de Galați și cu muzeu în oraș, a spălat rușinea lui Moș Ion Roată pupându-l pe obraz, acolo unde îl scuipase boierul. Acum ar trebui s-o ia primarul din om în om și să ne pupe pe toți, asemenea domnitorului, pentru ștergerea batjocurii. Dar numai după ce vom avea din nou apă caldă și căldură. Și nu neapărat pe obraz.

***

Primul pas în spălarea creierului e nespălarea trupului.

***

Iar s-a întrerupt buletinul meteo, breaking news, exact când prezentatoarea ajunsese în zona Galațiului, ca să se mai spună ceva despre Elena Udrea. E definitiv, rămâne în arest o lună. Eu mai am două. Cică i-a venit în celulă, pe lângă vechile tovarășe de suferință, și o actriță porno. Unde n-am și eu norocul ăsta!

***

Cât timp mai există oameni vii în Galați, corpul uman rămâne cea mai sigură sursă de căldură. Mă tem că nu scap neînsurat din orașul ăsta!

***

La intrarea în Piața Țiglina, o bătrână vinde ghiocei. Ce emoție să vezi buchetețelele proaspete întinse pe asfalt! Înseamnă că vine primăvara, ne dă Dumnezeu căldură. Putem chiar să și aerisim.

***

Ultima oară am fost în Galați, până acum, în noiembrie 2013. M-au invitat Rodica Mișcalencu și Tudor Neacșu la emisiunea lor să zic niște vorbe despre niște cuvinte. La hotelul unde m-au cazat am făcut baie, îmi amintesc, și seara, după drumul de la București, și dimineața, în ziua plecării. Așa e civilizat. Acum îmi pare rău că n-am făcut baie toată noaptea, în avans. Dar de unde să fi știut?

Mi-a venit ideea să mă duc la un hotel și s-o vrăjesc pe recepționeră, să-i dau ceva acolo ca să mă lase într-o cameră o oră, nu mai mult, să mă spăl. Baie cu șpagă.

***

Rodica și Tudor, pe care atunci îi întâlneam prima oară, mi-au arătat orașul. La pas. Atunci am aflat de misterioasa și scandaloasa dispariție anuală a mâinii cu făclia. Am trecut și pe lângă Prefectură. Puțin după aceea a fost arestat prefectul Bocăneanu pentru oareșce boacăne penale. Tudor a glumit, zicea că presa locală scria de mult despre mafiotul ăsta – și nimic; dar cum a venit și un ziarist de la București, gata, s-a rezolvat treaba.

Dar dacă n-a fost doar o întâmplare și gluma lui Tudor nu doar o glumă? De azi o să trec mai des prin fața Primăriei. Cine știe?

***

M-am tot fâțâit pe la Primărie, dar degeaba. Azi am și intrat, poate așa să provoc destinul. Am văzut stema orașului. Un scut cu o coroană deasupra, apoi o corabie plutind pe Dunăre, doi pești de argint și un caduceu, doi șerpi încolăciți pe un sceptru, simbolizând Armonia și Comerțul. Simbolurile orașului.

Lipsește Ligheanul!

***

Ce norocoși sunt unii! Noi n-avem în Galați nici apă caldă, nici încălzire în case, iar botoșănenii mei au apă sfințită la robinet! Un sobor de preoți, scriu ziarele, a sfințit apa din bazinele de alimentare ale orașului. Preoții au declarat că timp de 30 de zile va curge apă sfințită. Cine m-a pus să plec din Botoșani? Acolo e raiul acum, Galațiul e un iad.

***

Tot aud expresia asta: „A inventa apa caldă“, cu sensul de a descoperi ceva ce știe toată lumea. Unii știau ce e apa caldă, dar au uitat. Apa caldă trebuie reinventată mereu.

***

Am pus niște carne la fiert și, la cât de frig e în casă, tot aburul se condensează instantaneu. Acum borșul meu e pe pereți, curge pârâiașe-pârâiașe pe faianță. Mai adaug câte o cană de apă în oală, tot pe perete ajunge. Și de acolo se scurge jos, pe gresie. E o apăraie, zici că s-a mutat Nespălata la mine cu peștii udători cu tot. Înot prin propriul borș!

Astă-toamnă, când tot așa n-aveam căldură și am făcut prima oară borș, și tot de vită preistorică, de-a trebuit s-o fierb o noapte, am pățit-o și mai rău. Dimineața, după ce am strâns fleșcăraia cu mopul, m-am șters cu niște șervețele parfumate pe față, ca un om civilizat, și am pornit spre redacție. Dar n-am putut să ies din casă. Ușa nu se mai deschidea. Am tras de ea, am izbit-o, degeaba. Am sunat-o pe proprietară: doamnă, sunt blocat în minunata și nu suficient de bine încălzita dumneavoastră garsonieră. Cum așa? N-am știut să-i explic. Eram perplex. A coborât dumneai de la 4, s-a împins în ușă, trăgeam și eu de partea astălaltă, dar tot nu s-a deschis. Băi, care mi-ați sudat ușa? – am strigat în glumă. Și în clipa aia mi-am dat seama că ușa din stejar masiv nu era sudată, ci asudată. Aborbise ca un burete aburul de la borșul meu de vită și se umflase ca vaca de la lucernă.

Ce era să fac? Să aștept până se dezumflă? Am tras de ea cu toată forța, cu acordul proprietarei: ori o rup, ori se deschide. Până la urmă s-a deschis, fără avarii, m-am eliberat cu bucurie din prizonieratul borșului meu. După aceea, o lună de zile, până a venit căldura, n-am mai mâncat nimic gătit, doar porcării, afumături, de teamă să nu mă zidesc, meșter bucătar, în propria casă. Și uite-așa m-am îngrășat și mai tare de la frigul ăsta.

***

Mi-am notat o replică în carnet, poate o voi folosi cândva într-o proză. El biată victimă a unei iubiri neîmpărtășite, îi spune crudelei cu lacrimi în ochi: „Iubito, inima ta e rece ca un calorifer din Galați“.

***

Am primit un mail de la o firmă de asigurări din Londra. Am fost desemnat, prin tragere la sorți, câștigător al premiului de un milion de lire sterline.

Aproape zilnic primesc asemenea vești. Vin din toate colțurile lumii. Se vede treaba că am devenit foarte cunoscut de când m-am mutat în Galați – nu știu dacă articolele mele s-au răspândit mai repede sau mirosul. Ca să pun mâna pe bani nu trebuie decât să trimit o mie de lire, de euro sau de dolari, depinde în ce zonă a înflorit norocul meu, într-un cont anume și să-mi dau datele de contact, inclusiv contul în care să-mi fie virați banii.

Bineînțeles că n-am răspuns niciodată unor asemenea mail-uri. Dar azi nu m-am putut abține și le-am scris englezilor că renunț la milion. Să-l ia ei, mie să-mi trimită doar un lighean pe măsura mea. A large bowl for my big ass. Le-am atașat și un selfie dorsal ca să vadă cam despre ce dimensiune e vorba.

***

Românii, zic statisticile, au cel mai mic consum de săpun din Uniunea Europeană. Păi ce să facem cu el? Să-l mâncăm poate, că de spălat n-avem cum. Cel puțin aici, la Galați.

***

De când nu mai am apă caldă, consum mai multă decât atunci când aveam.

De câteva ori pe zi deschid robinetul cu speranța că poate a venit apa. Curge, curge, câte jumătate de oră, rece, până când jetul se subțiază și seacă pe urmă de tot. Apometrul se învârte, înregistrează. „Apaterm“ nu se va sfii să-mi trimită o factură babană la sfârșitul acestei luni în care n-am avut apă caldă.

***

Sunt de patru luni în Galați. Două luni, noiembrie și februarie, am stat în frig și fără apă caldă. Celelalte două luni a fost bine, a fost ca la oameni, ca la oraș: căldurica-căldurică, apa caldă-apă caldă. Statistic sunt oarecum curat, acceptabil, și nici foarte frig nu îmi este.

***

Dimineață au sunat la ușă niște tipi de la „Apaterm“. I-am recunoscut după salopete. M-au întrebat dacă știu cine are cheile de la subsol. Dar ce treabă aveți? Că doar ați „blindat“ conductele, cum spuneți voi, le-ați sigilat. Voiau să verifice dacă s-a umblat la „blindaj“, să se asigure că totul e în regulă. În regulă pe dracu’! Cum să fie în regulă fără căldură în februarie?

Știu cine ține cheile: vecinul meu de la parter; dar nu le-am zis. Nu vreau să se spună prin bloc despre mine că sunt un turnător.

***

Ce este omul? Cine suntem noi și de unde venim? Încotro ne îndreptăm? Ce este Dumnezeu? Ce este timpul? Cum a apărut Universul? Și întrebarea supremă, de la Stephen Hawking citire: DE CE există Universul?

Aș putea încerca să răspund, atât cât mă pricep, la aceste întrebări fundamentale.

Dar ce este dușul?

Dușul e invenția aia bestială din care curge apă caldă. Apa caldă e chestia aia minunată, elementul de bază al civilizației, care le lipsește miilor de gălățeni debranșați de la rețeaua termică.

Hm… Cred că va trebui să mai rafinez aceste definiții.

Speranța mea că azi voi reveni în civilizație, bun platnic fiind, s-a spulberat. Și atunci la ce bun să mai răspund la marile întrebări? Readus la condiția de animal sau de primitiv în peșteră, de troglodit, omul nu mai gândește: se scarpină.

***

Patronul m-a anunțat că de mâine mă mută la o garsonieră în centru, cu încălzire autonomă. Asta e cu adevărat o veste bună, nu ca aia cu milionul de lire. Numai să nu se întrerupă și apa rece până mâine. Sau curentul. La câte mii de radiatoare sug kilowați din aceeași țâță, e de așteptat să crape vaca electrică.

***

Visul gălățeanului este să aibă centrală proprie. Mai devreme sau mai târziu toți vor avea. Centrală sau godin, după buget. Cumva trebuie să se încălzească. Dar asta nu e deloc în regulă când toată lumea știe că încălzirea centrală e cea mai ieftină. Mai ieftină și mai ecologică, mai economică. Gălățenii ar arde mai mult gaz, fiecare cu centrala lui de acasă, decât având o centrală mare pentru tot orașul – sau câteva mai mici, de cartier. Bineînțeles, dacă ai o centrală ca lumea și niște conducte bine izolate, ceea ce nu e chiar la nivelul tehnologic al zborului pe Lună, adică ne-am putea permite și noi, ne-am pricepe.

Vina e a tuturor edililor care, unul după altul, au lăsat sistemul de termoficare să se ruineze. Se putea găsi o soluție chiar după ce combinatul a început să-și culce la pământ, unul câte unul, furnalele. Dar nu l-a interesat pe vreun primar ce avea să se întâmple. Și s-a ajuns aici.

Sunt mulți datornici, că oamenii-s săraci. Primarul tot dă vina pe ei, îi face nesimțiți: „Nesimțiții care nu vor să-și plătească facturile“. Gălățenii au restanțe de 35 milioane de euro către „Apaterm“. Cam 140 de euro de căciulă. Dar și dacă ar achita mâine toți banii ăștia – să zicem că scot eu de pe cardul de credit și le dau –, tot nu s-ar ieși din era glaciară. Fiindcă „Apaterm“ are datorii de 85 de milioane de euro către furnizori. Aici s-a furat ani de zile cu barja, nu cu polonicul.

Orașul a crescut pe lângă combinat. Când te uiți pe harta Google, cât e combinatul, o pată distinctă, cam tot atât e și orașul alături. Când a început să se scufunde combinatul, a luat-o și orașul în jos. Parcă i-a tras sânge cu pompa din vene. Locul marii industrii siderurgice a fost luat de industria înfloritoare a covrigilor (nicăieri n-am mai văzut, și am tot umblat prin țara asta, atât de multe covrigării ca la Galați; totuși nu destule pentru câți maidanezi, cu cozile aferente, bântuie prin oraș). Dar și așa, fără combinat, tot nu e admisibil să transformi un oraș de 250.000 de locuitori într-o rezervație de lighenarzi. Fără marile lui sisteme edilitare: termoficarea, transportul, canalizarea, electrificarea, orașul n-ar mai fi decât un sat mai mare, o șatră.

Dar să nu ne facem griji! Nici pentru Galați, nici pentru atâtea alte orașe românești care, rămase fără atributele lor urbane, se proiectează în viitor cu ocol prin Evul Mediu. Acum a căzut termoficarea, ne punem toți centrale de apartament. Când va cădea și transportul în comun, asta e, o să ne luam fiecare autobuz. Și o să ne facem fiecare câte un drumușor printre gropi. Se va duce naibii și canalizarea. Nu-i nimic, o să ne cărăm găletușa cu rahat în Dunăre, dimineața, cum se întâmplă în Orșova. Îngrășăm peștele. Ecologic.

***

De-acum e sigur: se reia furnizarea căldurii. Primăria a plătit în avans niște bani, mai trage sania pe uscat o lună, două. Pe urmă vine primăvara, vara, oamenii uită. Și la iarnă se vor trezi iar cu țurțuri la prepuț și li se va părea că li se întâmplă prima oară. Dar atunci chiar nu se va mai putea face nimic: rețelele de încălzire vor fi de mult la fier vechi, le va înfuleca duduind ultimul furnal rămas în marele combinat de altădată. Și tocmai acum mă mut și eu! Nu știu dacă eu fug de căldură sau căldura de mine.

***

Ultima zi în Grasonieră. Toată noaptea am spălat mâncarea de pe pereți, de pe oglinzi, am măturat, am aerisit, las aici totul curat și frumos. Acuși trebuie să sosească mașina de la redacție să-mi mut calabalâcul. O pândesc pe geam.

Nu văd pisicile să le zic adio. Erau câteva la subsol, tare drăgălașe. Cum simțeau că fac mâncare, mai ales când prăjeam pește, veneau la geam și mieunau să le dau și lor. De vreo săptămână nu le-am mai văzut pe-aici. Le-am strigat, dar n-au apărut. A scos capul, în schimb, vecina de sus. Aia mai grasă decât mine. Să nu le mai strig degeaba, mi-a spus, că au plecat. Se oploșiseră la subsol, stăteau într-un cotlon încălzit de conducte. Acum, de când conductele au fost sigilate, pisicile și-au căutat alt culcuș.

Mă gândesc, așteptând mașina de la redacție, că toate pisicile de prin subsoluri vor migra în satele din jur și șobolanii se vor înmulți, ne vor mânca de vii. Văd un oraș înghețat, cu burlane de tablă ieșind peste tot din pereții afumați, copii cu fețe pământii umblând abulici, înfofoliți în cârpe, printre mormane de guzgani morți. Și îmi vine în minte finalul sumbru, distopic, din „Ciuma“ lui Camus: „…poate să vină o zi când, spre nenorocirea şi învăţătura oamenilor, ciuma îşi va trezi şobolanii şi-i va trimite să moară într-o cetate fericită“.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!