Limba stricată pute

Dacă un nene stâlcește limba română într-un mesaj public, în rețelele sociale sau în mass media, îl lași în pace, că e doar un nene. Dar când o persoană publică face asta – reporter, artist, politician, scriitor, vedetă etc. –, și mai ales cineva de la care te aștepți să nu manifeste atitudini barbare față de limbă, parcă-ți vine, ridicând sprânceana, să-l atenționezi (nu „să-i atragi atenția”, că asta o poți faci și umblând în pielea goală prin fața lui). Și nu e vorba de bâlbe sau scăpări de orice fel, cu totul scuzabile, ci de erori grave, repetate, venite dintr-o evidentă ignoranță și dintr-o nepăsare idioată.

Ei bine, de cele mai multe ori când am îndrăznit să arăt că s-a călcat cu bocancii în normele limbii, au sărit de pe margini apărătorii mergeșiașaului, îngăduitorincii (da, nu e greșit să inventezi cuvinte), zicând că limba e în continuă schimbare și că nu contează norma, că e mai important uzul, care finalmente se va impune. „Uzul face norma”, auzi de peste tot – pentru că, nu-i așa?, peste tot se constată o remarcabilă cunoaștere a limbii, deci toți pot să-și dea cu părerea. Da, e adevărat, de cele mai multe ori, un cuvânt, o expresie, o flexiune, un accent – greșite în raport cu normele momentului – ajung să se impună ca regulă. Face parte din fiziologia limbii. Abaterea de la normă poate să apară prin presiunea unor forme externe, din alte limbi, din necunoaștere, din dezinteres, prin imitație, prin inovație etc. Deci suntem cu toții de acord că uzul e la fel de important, în evoluția limbii, ca oricare alt factor. Însă aici trebuie să fim foarte atenți la cine face uzul. Și unde ne duce acest uz.

Vorbitorii medii, vasăzică aceia cu instrucție de bază, cu un bun exercițiu al limbii, adică majoritatea, fac greșeli de tot felul, le repetă, le perpetuează, în cele din urmă le impun. Vrând-nevrând, lucrările normative trebuie să țină seama la un moment dat de aceste aberații, îmblânzite prin repetiție, prin lustruire și intrate în uz curent. Da, și erorile se perfecționează, trec prin diverse forme până ajung să devină normă. Acești vorbitori medii, oamenii obișnuiți,  au totuși un simț anume al limbii, greșelile lor produc rezultate care de cele mai multe ori rămân în spiritul limbii române, nu sună ca nuca-n perete.

Dar ce ne facem când fonfii și analfabeții, semidocții, becalienii și salamiștii, din ce în ce mai vocali, mai uniți, încep să aducă aluviuni în limbă?

Maneliștii, politrucii, influencerii, teribiliștii, simpăticuții, botoasele, țâțoasele, curvele cu sclipici, ciocoii vechi și noi, cocalarii (na, că am comis-o!), fotbaliștii, mardeiașii, reporterașii, profesorașii, toți acești torționari candizi ai limbii au acum mai multă influență în public decât intelectualii (mă refer la intelectualii autentici, nu la cei care-ți flutură pe sub nas hârtii cumpărate de la universitatea din colț). Sunt mai prezenți și mai prizați în spațiul public. Oricare dintre acești vorbitori de nivel cavernicol are mai mult public, și deci mai multă influență, decât orice scriitor din România.

Repet: da, uzul bate norma; dar să fim mereu atenți cine face uzul. Dacă generația „României educate”, a tik-tok-ului și a mess-ului face acum uzul limbii ce se va vorbi mâine, chiar n-aș vrea să apuc acea zi. Vreau să pier, ca pasărea zicalei, pre limba mea.

Cum va arăta oare limba română când uzul aberant de astăzi va deveni normă? Mă îngrozește numai gândul. Va fi o limbă proastă, pocită, poticnită, simplificată până la nivelul mediocrității, dizarmonică, pestriță, săracă, pur și simplu urâtă, maimuțărită, de prost-gust, sleită de resursele ei miraculoase, incapabilă să exprime plenar idei, sentimente, nuanțe, subtilități, fără acces la frumusețe și la profunzimi. Va fi o limbă mai mult lătrată decât vorbită, instrumentul unei majorități indiferente la expresie, în timp ce numai o elită nostalgică va mai deține și utiliza adevărata, mult dulcea și frumoasa limbă română. Pentru ceilalți, fagurele de miere va fi umplut cu lături.

Acum, când judecăm o greșeală de limbă, o facem într-un tipar îngust, didactic: aha, ai greșit, nu ți-ai făcut bine tema, ai notă mică! Și greșim. Pentru că implicațiile sunt mai adânci.

În primul rând, în ordinea inversă a profunzimii, nu dă bine deloc să pocești limba. Pari prost. Pari ridicol. Te faci de râs. Și nici nu știi, evident, că așa ești văzut. Coana Chirița, parlind anfransé, nu sesiza ridicolul, cum nici Chirițele și Chirițoii de azi nu-l sesizează.

Să vorbești stricat nu mai pare azi un păcat grav. Când atât de mulți greșesc, insistent, așteptând să vină norma peste ei, nimeni nu bagă de seamă (sau nu dă importanță). Ei, și ce dacă spun Pescaríu (Pes-ca-ri-u) în loc de Pescariu (Pes-ca-riu)? Și ce dacă zic „Am decât un leu” în loc de „Am doar un leu” (sau „N-am decât un leu”)? Sau „carácter” și „prevédere” în loc de „caractér” și „prevedére”? Că oricum înțeleg ce-a vrut să zică. Mai mult, fiecare zice și își zice cum vrea, nu? Că doar e libertate, avem drepturi! Sigur că avem drepturi, așa cum și Chirița avea drepturi. Inclusiv acela de a se face de râs.

Dacă unul dintre acești clămpănitori ar apărea cu o șoșetă la gât, în loc de cravată, toată lumea ar pufni în râs, fie l-ar atenționa, fie l-ar considera zărghit, lăsându-l în plata Domnului. Pentru că școala nu ne mai învață că exprimarea face din „ținuta” noastră, că influențează felul cum (ne) arătăm. Nu învățăm că dacă îți atârnă de limbă un „decât”, arăți pur și simplu ca un prost.

Doamna Viorica Dăncilă, care, ne amintim, o vreme a condus guvernul României, avea în vorbire grația unei balerine cu un picior de lemn. Și o mulțime de oameni cu pretenții intelectuale, printre care și amici de-ai mei, nu erau deloc deranjați de limba ei de lemn, presărată cu „perle”, ziceau că important e ce face omul, nu cum vorbește. Le scăpa din vedere (nu „védere”) faptul elementar că dacă vorbești prost, asta înseamnă că gândești prost, iar dintr-o gândire proastă nu are cum să iasă o faptă măreață (adică, la bază, bine chibzuită). Ca dovadă, nu se poate spune acum că doamna Dăncilă a lăsat în urmă ceva remarcabil. Doar rumegușul vorbirii, expresia gândirii ei rudimentare, spulberat de vânt.

Avem încredere în cineva care nu vorbește bine, chiar îi dăm țara pe mână, dar ne temem să urcăm într-o mașină condusă de cineva cu vederea nesigură, nu purtăm o haină făcută de cineva care nu știe să coasă, îi fluierăm pe cântăreții care cântă fals, râdem de dansatorii fără simțul ritmului, ne ferim de chirurgii cu mâini tremurătoare. În toate ne deranjează imperfecțiunea prestației, numai la vorbire nu ni se pare nimic nepotrivit. În toate domeniile există legi, regulamente, cutume, norma e sfântă, numai în limbă norma e bătută de uz.

Așadar, arăți cum vorbești, gândești cum vorbești, ești ceea ce-ți iese pe gură.

Vorbirea nu e doar comunicare. Nu vorbim corect doar ca să comunicăm corect. În limba noastră stă mult mai mult decât utilitatea ei practică, socială. Limba ne face în primul rând oameni, deosebindu-ne de animale, care au doar un limbaj, nu o limbă. Limba ne dă ceva inefabil, o hrană subtilă. Fără această hrană invizibilă ne-am usca și am muri la propriu. Andrei Pleșu relatează undeva experimentul – real! – al unui principe german care a închis într-o cameră doi nou-născuți, interzicând să li se vorbească, în speranța că, nefiind influențați, ei vor începe poate să vorbească limba originară a omenirii, cea de dinainte de Turnul Babel; dar, nehrănindu-se cu cuvintele celor din jur, copiii au murit. Iar în filmul „Naufragiatul”, cu Tom Hanks, personajul rămas singur pe o insulă își face o păpușă și începe să vorbească cu ea. Iar când pierde păpușa, suferă, ceea ce înseamnă că limba transportă nu doar sens, dar și sentimente. Hrană fiind, dacă vorbești prost, „mănânci căcat din gură”, cum zice românul. Adică asta îți iese din gură. Mizeria e deja acolo, nu e ceva ce înghiți din afară. Vorbirea proastă pute! E stricată – adică așa cum se strică o mâncare și pute. Cum să săruți o gură care scoate printre buze puroiul cuvintelor rănite?

Sigur, nu gândim numai cu cuvinte. Mintea noastră poate opera și cu imagini, gândurile noastre pot pătrunde într-un mod misterios până în adâncul universului, putem plăsmui chiar imaginea lui Dumnezeu, dar nu putem comunica toate acestea, precis, decât prin limbă. Veți spune că și prin pictură sau prin muzică, prin gesturi. Arta nu este copia gândirii noastre, ci imaginea ei, mai exact o imagine, o răsfrângere (una dintre nenumăratele posibile) peste care se suprapun multiple straturi de inefabil: trăiri, senzații, metafizică etc.

Instrumentul cu care putem reda cel mai fidel realitatea, dar și ceva ce nu există fizic, însă având o la fel de autentică realitate, adică ideile, sentimentele, emoțiile noastre, e tot ceva ce nu există fizic: cuvântul. Toată civilizația noastră se întemeiază pe ceva ce nu există fizic. Relațiile dintre noi, oameni și oameni, relația dintre noi și cei din viitor, dintre noi și univers, dintre noi și eul fiecăruia, adică tot ce ține de interior, de exterior, de timp și de spațiu, totul stă pe alcătuirea asta diafană, invizibilă, numită cuvânt. În irealitatea lui putem îngrămădi toată realitatea. Nu există ceva mai important și mai puternic în civilizația umană decât limba. Și noi ne arătăm acum nepăsători când sub ochii noștri e mutilată, ba chiar, mai rău, unii îi apără pe torționari. Fiindcă au drepturi!

Nu există nicio scuză pentru pocirea limbii. Să vorbești cu bunăcuviință limba ta e în primul rând o necesitate. Socială, ca să înțelegi și să te poți face înțeles, dar și ontologică, pentru a putea să fii și să devii. Mai e și o datorie. Și o onoare. Ai datoria și onoarea să folosești cum se cuvine limba în care mama ta ți-a spus că te iubește, limba în care i te adresezi lui Dumnezeu în rugăciunile tale, limba în care gânditorii și-au zidit ideile, limba în care poeții ți-au arătat nevăzutul.
În concluzie, admitem că uzul bate norma, dar să fim atenți la cine face uzul. Pe ăștia cine-i bate?

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!