A apărut, recent, o foarte interesantă carte de poezii, intitulată „Prima carte de poezie” (și aici cred că poetul ne face cu ochiul, invitându-ne să deslușim sensul titlului), a prozatorului, publicistului, editorialistului Viorel Ilișoi.
Urmărindu-i traseul, Viorel Ilișoi a publicat poezii încă de pe băncile școlii, obținând premii de la diferite reviste literare de prestigiu, și a scris poezii în continuare, pe care fie că le-a ars, după cum mărturisește, fie că le-a recuperat, adăugându-le altele, noi, căci acum le aflăm pe toate în această interesantă carte.
Cunoscut prozator, excelent jurnalist, poetul ridică poezia la rangul ei, acela de a da Cuvântului însemnătatea pe care o are de la Dumnezeu, de unde Omul l-a primit. Prima poezie din cartea sa, „Bethleem”, surprinde momentul în care Poetul, „A plâns peste plânsul / din staulul plin, apoi a plecat / luând Cuvântul din iesle cu dânsul”, să-l ducă lumii, lucru de care nimeni din cei care au venit Acolo nu s-a învrednicit. (Și Prometeu cândva luase focul de la zei, să-l dea oamenilor, ajutând civilizația.)
Cuvântul se află în cartea Poetului, și el l-a folosit spre câștigul cititorului, încărcându-l de semnificații și sensuri, îmbogățindu-l, arătând prin asta că el s-a născut Poet, folosind cuvântul pentru ca omul să trăiască frumos.
În mod cu totul deosebit atrage atenția „Argumentul” autorului: „Întoarcerea la poezie”, un comentariu profund și inteligent despre rolul poeziei și puterea ei de a ne umaniza, de a ne sensibiliza, de a ne îmbogăți sufletește, moral etc. Acest comentariu amănunțit și bine scris ar trebui să fie introdus în manualele de limba română, la capitolul „Poezie”.
Cartea vorbește despre viață și moarte, despre iubire, despre speranță, bunătate etc., în limbajul propus și cultivat de poet. Cele mai adânci și mai frumoase trăiri ale poetului sunt cele legate de casă, de părinți, de copilărie etc.
În viziunea copilului, părinții sunt asemenea Părinților Unici. Copilul stă în brațele mamei, privind-o ca un Isus, cu căldură, cu toată dragostea lui, brațele ei însemnând locul în care ar dori să rămână pentru totdeauna. Mama, pentru el, este universul din care el a venit pe lume, iar ea nu-l lasă din brațe niciun moment, oricât de greu i-ar fi, conștientă de însemnătatea celui căruia i-a dat viață. Ea este ființa bună și caldă care îi ocrotește fiul, iar el dorește să rămână veșnic în brațele ei, fiind parte din ea. Această legătură este dumnezeiască și ea nu poate fi zdruncinată de nimic: „Naște-mă din nou, dacă poți/… măcar pentru o clipă!… / Și fă din brațele tale din nou / cuibul în care numai eu așteptam / să-mi aduci cuvinte pe buze. / Acolo îmi arătai infinitul, / acolo îmi adăugai margini”.
Poetul îi zidește mamei umbra din cuvinte, dovadă a dragostei sale: „Și acum când nu mai e cu mine, / Când în raiul mamelor s-a dus, / Cu tot cerul larg deschis, de sus, / Mama-n brațe încă mă mai ține”.
Tatăl îl impresionează pe copil prin aceea că poate străbate depărtări, având darul și haru lsă facă de toate.
Pe atunci oamenii trăiau „ca niște copaci”, rămânând toată viața în locul unde se nășteau: „Acolo ședeau, prindeau rădăcini”, însă tata pleca oriunde era nevoie, iar seara, se întorcea acasă „cu un sac de mâncare în spate și cu ziua de mâine pe față”. Ceremonialul tăierii pâinii, „cât roata carului”, oferă o scenă de film. Ca un țăran „din pământul Moldovei”, cum era, punea pâinea pe piept și tăia câte o felie pentru fiecare.
Traversând o viață lungă, cu multă muncă și greutăți, stând în spital și fiind operat, tatăl s-a întors acasă cu niște cusături la cap, precum „la traistele vechi”. „Într-un târziu a urcat la ceruri, dar nici acolo n-avea pace”, copilul simțindu-l cum dă „cu cârja prin nori”. Dragostea copilului este rostită într-un îndemn de suflet pentru tatăl său: „Stai liniștit, că, dacă ești acolo, ești peste tot”.
Copiii, „viitorii copaci, stăteam numai în sat”, „că eram sortiți să fim numai copaci”.
Iubirea e starea care domină toate textele, iar cuvântul exprimă sensibilitatea poetului în toate clipele existenței. Iubita pare a nu fi cea din realitatea imediată. Ea vine și pleacă, precum o părere, precum vântul, frunzele, ploaia etc., schimbând starea de spirit a poetului, care are sensibilitatea să vadă, să înțeleagă și să trăiască dincolo de acest scenariu. El o cheamă, o așteaptă, își împletesc trăirile, dar, într-un târziu, dispare, ca și viața, în fapt.
Poetul e de părere că despre iubire s-a scris totul, „deși încă nu s-a iubit atât cât se poate iubi”.
Chiar dacă ar fi scris doar poemul „Lazăr” și ar fi fost suficient ca Viorel Ilișoi să atragă atenția asupra unei importante probleme privind cultura umanității. Mitul biblic al învierii lui Lazăr este cunoscut, și el vorbește despre o minune săvârșită de Isus înainte de a se înălța la Ceruri. Dar, la atâta distanță în timp, în zilele noastre, un scriitor se arată surprins de suferințele pricinuite lui Lazăr după înviere. Înțelegând minunea învierii, poetul Viorel Ilișoi merge mai departe, încercând să-și explice sensul și urmările acestei minuni, precum și binefacerile învierii. Lazăr rătăcește singur, tânguindu-se, ducând povara învierii; poartă cu el a doua moarte, „viața redată nu mă mai vrea”, nu se mai simte nici viu, nici mort, trecând „ca o umbră” spre aceeași groapă. Lazăr îl recheamă pe Isus-omul, îi cere să-l întoarcă la starea de dinainte. Învierea nu-i servește lui Lazăr la nimic, i-a asigurat singurătatea, izolarea, făcând din el altfel de om. Lazăr se revoltă, ducând cu el două morți și o viață „care nu mă mai vrea”, simțindu-se asemenea unei umbre.
Poezia e un îndemn adresat cititorului din secolul 21, chemat să-și pună întrebări și să revalorifice bogăția culturală a umanității într-o viziune modernă. Varietatea tematică și stilistică a cărții pune în valoare talentul celui născut a fi poet, Viorel Ilișoi, care ne convinge că poezia „umanizează, rafinează, sensibilizează, schimbă stări etc.”, făcând omul mai frumos și mai bun.
