Era bine să fii „alintat“. Odată ce primeai ștampila asta, te alegeai, ce-i drept, cu invidia și cu ura cârtitoare a celorlalți, dar căpătai și un fel de imunitate în fața lor. Mârâiau, își arătau colții, dar nu mușcau decât rar și superficial.
Când ajungeai „alintat“, băieții mai mari nu prea își mai rupeau degetele în scăfârlia ta. Nu te căstăneau când le venea pe chelie, că riscau să aibă de-a face cu vreun educator năpădit brusc de bunăvoință față de tine sau chiar cu directorul, care întotdeauna se arăta grijuliu cu „băieții buni“.
Ca să iei o bătaie zdravănă de la cei mari era aproape exclus. Trebuia, pentru asta, să comiți crima supremă, adică să-l înjuri de mamă pe vreun golan din ultimele clase, tu fiind un mucea de unu-patru, de la miți-biți, ceea nu putea fi decât un semn de inconștiență, un act suicidar la care nu știu să fi recurs careva, ori să dai peste vreun nebun, cu poftă de sânge și de aventură. Te puteai alege cel mult cu o căpăceală din mers, un bobârnac, o palmă, dar și pentru astea caftitorii se gândeau de două ori înainte de a porni atacul. Dacă aveau chef să căpăcească vreun drac, să-l pună să facă giumbușlucuri ca maimuțele de circ, să spele șosete, să cânte, să-l umilească în orice fel, se făceau că nu-i văd pe „alintați“. Erau săriți de la cumplitele acte de bizutaj, deloc puține, mai ales în vacanțe. Atunci se adunau la cămin și băieții de la școlile profesionale și de la liceele de prin țară, cei fără familii, care n-aveau la cine se duce, și se declanșa iadul. Pufimea și veteranii stăteau în același pavilion, erau împreună și la masă, și la dormit, peste tot, cu un singur educator la supraveghere. Cei mari făceau legea. O lege dură, pe care unii o poartă și acum scrijelită în memorie și chiar în carne.
Bucătăresele aplecau polonicul mai tare în farfuria „alintaților“, croitoresele le alegeau izmene mai bune, asistenta medicală le găsea câte un motiv să-i interneze o zi-două la izolare, ceea ce în timpul școlii făcea cât o vacanță la mare, cizmarul Țupa le alegea pantofi noi, supraveghetorii de noapte se fereau să-i pună la lustruit încălțămintea, la spălat veceurile, la scuturat covoarele.
Până și educatorii dădeau mai cu milă sau chiar se abțineau. Erau mai toleranți. Dar nu fără limită. De câteva ori am testat toleranța aceea și de fiecare dată, ca atunci când tragi prea tare de o praștie și se rupe guma, lovindu-te peste mână, răbdarea lor a cedat. Și m-a durut. Așa că m-am ferit să trag prea tare de gumă.
Odată, într-o duminică, eram adunați toți într-o clasă, la televizor. Vedeam serialul de dimineață, cel cu vrăjitoarea Samantha („Bewitched“). Dacă nu prindeai loc în față, lângă televizor, nu vedeai mare lucru. Din fundul clasei personajele păreau niște bondari negri foind pe un șervețel. Mie nu prea-mi plăcea serialul, așa că stăteam mai în spate și îmi găseam ceva de făcut – să joc șah, țintar, să citesc, să scriu scrisori. Dar în ziua aceea nu aveam chef de astea, aș fi vrut să mă joc pe-afară. Aveam poftă de zburdat. Bineînțeles, nu era indicat să ai ori să nu ai chef de ceva, trebuia să faci ce făceau toți. Programul era sfânt, unitatea grupului – de nezdruncinat.
De serviciu era Silvestru Horodenciuc, educator de la o grupă mai mică. Nu prea aveam tangență cu el. Îl știam vag, ca pe toți ceilalți educatori, el mă știa de la panoul de onoare, de pe la serbări. L-am rugat să mă lase afară, n-a vrut. Urma să ieșim toți când era de ieșit, nu fiecare când și cum îi venea. Atunci am început să comentez tare faze din film, să fac glume, să trântesc piesele de șah pe tablă. Jucam singur, de-al dracului, și îmi anunțam cu voce tare mutările. Horodenciuc mi-a făcut semn cu degetul să mă potolesc, dar eu am continuat să mă remarc în spate. A venit la mine și mi-a tras o castană în joacă, abia m-a atins, mai mult ca să se facă și el remarcat, un fel de a spune: vezi că sunt și eu pe-aici. Apoi mi-a mai arătat degetul de câteva ori. Când n-a mai răbdat insolența mea, din două-trei salturi a fost în fundul clasei și când mi-a tras o palmă de-a-ndăratelea, adusă de la distanță, mi-a băgat ochiul în ureche. Totul s-a înnegrit în fața mea și un vuiet ascuțit s-a înfipt în timpan, ceva ca un zbârnâit metalic, de beschie eliberată brusc din încordare. O bleandă ca aceea, dată bărbătește, putea liniști un tăuraș, darămite un copil. O săptămână după aceea am fost cel mai cuminte, n-am mai zis nici pâs. Gura o deschideam doar ca să mănânc și să explic, dacă mă întreba cineva, cum am alunecat pe scări și am dat cu capul de balustradă, de mi-am făcut un ochi așa de frumos, cu liliac și rubine.
Mai târziu m-am împrietenit cu acel educator; sau, cum se spunea la cămin, am devenit „alintatul lui“ – pentru că nu puteai fi „alintat“ așa, în general, cu statut universal valabil, ci erai „alintatul“ unuia sau al altuia dintre educatori, îngrijitori, băieți mai mari, profesori de la școală și așa mai departe. Fiecare „alintare“ trebuia cucerită în parte.
„Alintatul“ lui Horodenciuc am devenit prin clasa a cincea. Atunci, nu știu de ce, poate de „alintat“ ce eram de alții, am fost ales să particip din partea căminului la un simpozion național despre politețe. Poate se simțea nevoia să aduc de la simpozion o valiză de reguli și să le scutur peste capetele colegilor mei, deloc obișnuiți cu politețea.
Am plecat cu Horodenciuc, cu mașina lui, o Dacia roșie, aceea fiind și prima mea călătorie cu un autoturism. Nu trebuie să mai spun că, deși nu se vedea, mă umflasem în pene la dimensiuni cosmice – și totuși încăpeam în mașină. Din păcate, n-a fost de față, când am plecat, niciun coleg de-al meu să mă vadă, să le spună și celorlalți: ia uite, bă, ăsta se plimbă cu mașina!… Gloria unei călătorii de asemenea dimensiuni și în acele condiții, ceva ce nu mai pupase neam de căminar, am trăit-o singur, dar nu mai puțin intens.
Nea Mircea Miron, bucătarul, mi-a pregătit mâncare pentru drum, mi-a împachetat-o frumos într-o cutie de pantofi nou-nouță. Tot drumul, până la Bârlad, care mi s-a părut un ocol al pământului, am stat cu gândul numai la mâncarea din cutie. Apucasem s-o simt când am pus-o în portabgaj, mă atinsese un miros doborâtor de friptură și de ouă fierte. Mă așteptam să fie și alte bunătăți acolo. Mi se făcuse o foame de îmi venea să-mi mușc mâinile, dar, nu știu de ce, nu îndrăzneam să spun. Horodenciuc m-a întrebat de câteva ori dacă nu vreau să oprim ca să mâncăm. „Nu mi-e foame, răspundeam, nu mi-e foame“ – și tot așa am ținut-o până la Bârlad, parcă deposedat de voință în prezența educatorului. El însuși n-a mâncat nimic, dar poate-și pusese burta la cale de dimineață; eu, în febra pregătirii, sărisem peste felia de pâine de la micul dejun. Ceaiul nu-l puteam pune la socoteală, nu însemna nimic. Apă chioară.
Nici acum nu-mi dau seama de ce mă blocam așa în unele situații. Mulți ani după plecarea de la cămin, dar din ce în ce mai puțin odată cu vârsta, mi s-a întâmplat să încremenesc în prezența cuiva, incapabil să mă exprim, să iau vreo decizie. Poate atunci, în drumul spre Bârlad, încă îmi mai zbârnâia în cap palma educatorului. Dar mai târziu? Timiditatea asta m-a făcut să ratez multe momente importante din viața mea, multe oportunități, multe prietenii valoroase. Nu știu dacă avea vreo legătură cu căminul. Înclin să cred că da, fără alt argument decât acela că, pe măsură ce m-am îndepărtat în timp de orfelinat, am putut lua din ce în ce mai mult controlul asupra mea. Nu total. Mai rar, dar și azi, la aproape 50 de ani, mi se mai întâmplă să mă prăbușesc în această inerție a voinței.
La Bârlad am stat două zile. Am dormit laolaltă cu băieții de-acolo și cu cei veniți de la alte cămine din țară într-un pavilion masiv, cu aspect de cazarmă, cu nimic diferit pe dinăuntru de căminul de la Trușești. Aceleași paturi de fier înșirate pe toată lungimea dormitorului, aceleași cuiere mici, prinse în perete la capătul paturilor, de fapt niște cuie bătute într-o scândurică, aceleași spălătoare cu miros de clor, reci, cu faianță albă, ca la morgă, aceleași punguțe de pânză legate de bara patului, în care copiii își țineau periuța de dinți și săpuniera. Parcă era un tipar al căminelor, de la care nimeni nu se abătea.
Îmi amintesc că i-am întâlnit acolo pe geograful Gheorghe Neamu, tocmai întors dintr-o expediție în Antarctida, și pe Sanda Țăranu, cunoscuta crainică de la televizor.
De Neamu nu știam neam, atunci am aflat că există. Poveștile lui de la capătul pământului ne-au ținut pe toți cu gura căscată. Dacă n-aș fi fost atât de timid, aș fi căpătat și eu, la sfârșit, un autograf pe o filă de caiet, asemenea multor băieți. Și m-aș fi lăudat cu autograful în fața colegilor mei și a profesoarei de geografie.
Geografia îmi plăcea pentru că putea să-mi aducă toată lumea pe o foaie de hârtie, să mă ducă peste tot fără să ies din Trușești. Și pentru că era predată, dintr-a cincea, de Ecaterina Guceanu, o profesoară de modă veche, spre pensie, cu părul sur și cu dantura într-o deplorabilă ruină, mereu într-un palton ponosit iarna, iar vara cu același taior, cu aceeași poșetă de mușama. Dacă o vedeai pe stradă, îmbrăcată ieftin și ușor cocoșată, parcă ducea un sac, ziceai că e o țărancă oarecare din Trușești, scăpată într-un moment de vanitate feminină, în pragul bătrâneții, la ceva ruj și la o poșetă ridicol de mare și uzată. Dar când doamna Guceanu începea să vorbească, întotdeauna cu arătătorul în mână și stropind discret cu salivă printre vestigiile dinților, sala de clasă de la etajul unu se ridica ușor de pe postamentul ei de beton și plutea cu noi ca un zepelin prin nori, deasupra lumii. În vârful arătătorului ei de lemn, când înțepa harta arătându-ne ceva, se deschidea o lume. Putea să indice un punct minuscul de pe mapamond, oricare și fără greș, stând cu spatele la hartă – și unii o admirau pentru asta, pentru o performanță oarecum frivolă. Eu o admiram pentru blândețea ei, pentru calmul nezdruncinat, pentru pasiunea cu care ne învăța geografie. Ea putea să ne facă să tremurăm de frig vorbindu-ne despre ghețarii mari cât un județ plecați în călătorii sinucigașe pe oceane, spre Ecuator, ori să ne biciuiască pielea cu nisip vorbindu-ne, cu gesturi largi, despre simun și despre oamenii deșerturilor. Știința ei de carte, dusă până la amănunte halucinante, ne impresiona pe toți, dar ea nu punea preț pe cifre care oricum se schimbau de la un an la altul, ci urmărea să ne creeze o viziune de ansamblu, o înțelegere proprie, așa că aprecia mai mult o expunere frumoasă, personală, pe o temă oarecare, decât o transcriere exactă a textului din manual. Îmi amintesc că odată mi-a pus 10 – și m-a și bătut drăgăstos cu arătătorul peste cap, semn de maximă apreciere, un fel de hi-five de azi –, fiindcă, trebuind să vorbesc despre clima sahariană, am deviat de tot de la lecție și am prezentat pe larg ce tocmai citisem în „Uimitoarea aventură a misiunii Barsac“, de Jules Verne, cum se putea transforma deșertul în pământ fertil manipulând norii, controlând ploaia. Doamnei Guceanu mi-ar fi plăcut să mă laud, la întoarcere, cu un autograf de la Gheorghe Neamu. N-am avut cu ce. Dar a fost de ajuns să-i spun că l-am văzut, iar ea s-a arătat sincer impresionată. Doar ea. Când mă uit înapoi, în groapa trecutului, doamnei Guceanu îi întind mâna s-o scot din colcăiala infernală a figurilor hâde, o aduc la lumină, aproape de inima mea, alături de atâția și atâția oameni cu suflet blând și minte luminoasă care mi-au înseninat copilăria.
Pe Sanda Țăranu o știam de la televizor. Era prima oară când vedeam în carne și oase o vedetă de televiziune. Emoția m-a trimis în rândurile din spate, departe de acea zeitate cu zâmbet rece, studiat, care coborâse din cerurile alb-negre ale celebrității și stătea în fața noastră vie și adevărată, în culori calde, la o masă lungă, plină de flori, și ne învăța să ne purtăm frumos la școală și în lume. De atunci știu cine urcă întâi pe scări: bărbatul, apoi femeia. Ca să nu i se uite bărbatul femeii sub fustă. Atât am reținut din conferința Sandei Țăranu și toată viața am respectat această regulă deprinsă atât de timpuriu; am sărit mereu în fața doamnelor și am ocupat prima poziție în formația de urcuș, regretând că nu se poate și altfel, că așa mi-a zis Sanda Țăranu.
N-am mai reținut și altceva pentru că distinsa doamnă s-a ridicat la un moment dat de la prezidiu și a început să se plimbe printre noi. Cum se zice azi, să interacționeze. Pe atunci gesturile simple, naturale, nu aveau nevoie de denumiri sofisticate. Eram copii, mintea noastră prindea esența și zvârlea coaja.
A ajuns până în fundul clasei, unde mă pitisem eu, și s-a oprit chiar lângă mine. M-a întrebat cum mă cheamă și de unde sunt. M-am bâlbâit, am zis ceva acolo. Zeci de capete tunse zero s-au întors spre mine, un chicotit general m-a lovit ca un val rece. Am înțepenit. Sanda Țăranu mi-a zâmbit, ca să mă încurajeze, m-a mângâiat pe cap și a continuat să vorbească de acolo, din spatele clasei, cu mâna pe capul meu. Minute în șir. Din acel moment n-am mai auzit nimic din tot ce-a spus sau, dacă am auzit ceva, n-am reținut. Bine că nici nu m-a întrebat cineva la cămin ce-am învățat la simpozionul de la Bârlad, n-aș fi avut ce spune.
N-am înțeles niciodată ce-am căutat acolo. Poate n-a fost decât unul dintre atâtea evenimente făcute ca să fie, bifate cu satisfacție în catastif de vreun activist zelos. Am învățat totuși că trebuie s-o iau înaintea doamnelor pe scări, ceea ce nu era puțin lucru pentru un băiat cam sălbăticuț, și, încă și mai important, la întoarcere m-am împrietenit cu Silvestru Horodenciuc. Adică am căpătat grai, am vorbit cu el despre una, despre alta, am îndrăznit să-i spun că mi-e foame, că mi-e sete. În Iași a oprit să se întâlnească nu știu cu cine și pe mine m-a lăsat pe terasa unei cofetării, în anticamera raiului, cu o prăjitură și cu un suc în față. Mai mult de-atât, n-a plătit el la tejghea, ci mi-a lăsat bani să achit eu. O hârtie de 10 lei, nouă, strălucitoare, uriașă. Unul dintre momentele de neuitat ale copilăriei mele a fost atunci când, terminând prăjitura și împingând farfuria la mijlocul mesei, frumos, o tanti cu șorțuleț roșu a venit la mine, iar eu, ca un om mare, i-am întins bancnota de 10 lei cu aerul că mai aveam și altele prin buzunare, ba chiar mai valoroase, și că asta fac în mod obișnuit: achit note de plată cu cea mai mare dezinvoltură, chiar și atunci când ele ajung la colosala sumă de 5 lei!
Când s-a întors de la întâlnire, Horodenciuc mi-a lăsat mie restul! O ditamai moneda de 5 lei, de aluminiu, de curând pusă în circulație. Dar oricât de ușoară părea în palmă, abia o simțeai, moneda aceea a lovit cu forța unui meteorit gheața dintre mine și educator, a făcut-o zob. Pe drum, până la cămin, am mai prins ceva curaj, parcă mi s-a mai descleștat gura. I-am povestit mult despre familia mea și i-am descris cum am ajuns la cămin, probabil destul de elocvent, pentru că s-a arătat interesat, m-a descusut o bună bucată de drum, până a părut c-a înțeles povestea mea încâlcită. Am mai vorbit despre școală, am povestit tot felul de întâmplări reale sau din cărți. Ne-am apropiat. Părea să nu fie o bestie cu uitătură cruntă, gata să te altoiască din senin. Și nu era. I-am simțit căldura. I-am și spus, când ne apropiam de Trușești, că nu-mi mai este frică de el, ca la început, și că dacă mi-ar veni să fac treabă mică, să zicem, aș avea curaj să-i spun să oprească. Ori dacă mi-ar fi foame. A râs. Puțin mai încolo a tras mașina pe marginea drumului, sub un salcâm, și a adus din portbagaj cutia cu mâncare. „Ia, s-o împarți cu copiii!“ Cum am ridicat puțin capacul, un miros de ou clocit m-a izbit în nas. „Nea Mircea ți-a pus de mâncare niște ciorapi murdari“, a zis proful. Am râs amândoi…
Și de atunci, de la acea călătorie, am devenit și „alintatul“ lui Horodenciuc. Îl salutam cu bucurie când ne întâlneam pe holurile căminului, îmi răspundea cu zâmbet. Chelia pe care și-o acoperea ca Băsescu, aducând păr de pe partea cealaltă a capului, nu mi se mai părea un motiv de bășcălie. Nici de dinții lui stricați nu mai făceam mișto cu băieții. În anul următor am mers cu el în tabără, la Năvodari. A fost frumos. Știam acum cât să întind coarda ca să nu se rupă și să-mi vină peste bot. S-a cunoscut și acolo apropierea noastră. N-a fost nevoie decât să petrecem două zile împreună, să călătorim câteva ore cu mașina – nici măcar foarte departe, deși atunci mi se părea că merg la capătul pământului, dar destul ca să ieșim amândoi din gravitația instituției și să ne putem regăsi simplu, omenește, un adult și un copil străbătând trei județe într-o mașină, străbătând mai ales pustiul dintre ei, apropiindu-se până la a-și zice „domnule“ și „băiete“, în loc de „tovțător“ și „băi ăsta“.
Taberele erau beneficiul cel mai consistent al statutului de „alintat“.
Cele mai râvnite erau la mare. La Năvodari. Din grupa mea de 24-30 de băieți – că tot veneau și plecau unii de la an la an, de la trimestru la trimestru – doar 3 eram pe lista pentru Năvodari: eu, Mircea Iftodi și Sergiu Sârbu. Noi eram „alintații“ clasei, eram prieteni buni și așa suntem și astăzi, după 35 de ani de când am rupt gașca de la cămin. Cu Mircea mă văd mai des, că e în București, chiar l-am atras într-o nebunie de-a mea, o asociație care ar vrea să sprijine, dacă ar avea cu ce, jurnalismul de calitate: Grupul Reporterilor Independenți. Așa că ne vizităm, suntem aproape și apropiați. Sergiu e în Italia, vorbim doar la telefon și pe Facebook. Într-un fel sau altul, ținem legătura. Doar noi. De ceilalți, cu două sau trei excepții, nu mai știu nimic.
[box type=”info” font=”times” fontsize=”32″ float=”center” head=”Citește și”]
[/box]
La mare mergeam doar câte unul pe serie, foarte rar câte doi. Ne ducea un educator până la Botoșani. Acolo ne adunam fete și băieți de la toate căminele din județ, cei mai buni, mai „alintați“. Eram lipiți la alte grupuri, se constituiau „detașamente“ și plecam însoțiți de un educator oarecare – fie de la Trușești, fie de la alte cămine. Bucuria noastră era să mergem cu educatori străini. Însemna o schimbare. De-ai noștri eram sătui. Și într-adevăr, de câte ori am avut însoțitori din altă parte, a fost mai bine. Pentru că ei stăteau cu ochii pe ai lor, iar celorlalți le lăsau lesa un pic mai lungă. Așa am putut evada într-un an de sub ochii educatorului – era unul de la Dorohoi, cam bețiv. Trebuia. Aveam întâlnire (secretă, desigur) cu o fetiță de la căminul de fete numărul 2, din Botoșani.
O copilărie de neuitat
Partea 1
Partea 2
Partea 3
Partea 4
Partea 5
Partea 6
Partea 7
1 comments
Foarte frumos scris. Am citit cu emotie pana la ultimul paragraf cu speranta ca nu se mai termina curand. Imi plac detaliile cand citesc, iar dvs. nu duceti lipsa de ele in text. Nu-mi vine sa cred ce vremuri erau inainte. Oare si azi mai sunt „alintati” copiii la orfelinate?