O invenție românească: motorul cu apă chioară

Mecanicul Mihai Rușețel a inventat un motor alimentat cu apă. Apă chioară, apă de ploaie, în loc de benzină. Invenția a fost patentată de Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci. Înseamnă că principiile științifice pe care se bazează sunt corecte. „Dacă a fost acordat acest brevet de invenţie, ‒ spune inginerul Valeriu Geambazu, purtător de cuvânt al OSIM ‒, puteţi fi sigur că nu e vorba de o abureală. Acest motor funcţionează. Nu vorbim aici de randament. Brevetul de invenţie nu certifică decât că principiile ştiinţifice pe care se bazează sunt corecte”. Totuși, sunt departe vremurile când șoferii nu vor mai urmări bursa petrolului, ci buletinul meteo, așteptând combustibil din cer. Pentru că motorul cu apă nu și-a dovedit până acum randamentul. Poate să fie o descoperire epocală sau doar o jucărie interesantă care consumă mai multă energie decât produce.

Inventatorul își iese repede din sărite și începe să înjure când trebuie să vorbească despre “Motorul Rușețel”, cum cu mândrie îl denumește. Zice că vrei să-l tragi de limbă și să-i furi secretul. După o perioadă de relativă transparență, când motorul a fost văzut și la televizor, Mihai Rușețel a închis ermetic toate supapele. Nimic despre invenția lui nu mai răzbate spre lume. Nu vrea nici să spună unde locuiește, zice doar că undeva între București și Ploiești. Are certitudinea că în jurul acestei comori roiesc spioni din lumea întreagă. Și n-ar fi prima oară în istorie, zice el, când România ar pierde un bun inestimabil.

Undeva, într-un loc neştiut de nimeni, Ruşeţel ţine toată documentaţia invenţiei sale. Uite-aşa nişte maldăre de hârtii, registre şi carneţele. Dacă i s-ar întâmpla lui ceva, invenţia nu ar muri odată cu părintele ei, fiindcă e foarte posibil ca oamenii de ştiinţă să poată descifra notiţele absolut nonconformiste ale genialului cazangiu. Dacă savanţii s-ar împiedica în hăţişul originalelor notaţii tehnice, unele indicii ar putea fi găsite în cartea autobiografică, unde inventatorul surprinde la modul epic, pe înţelesul oricui, toate fazele invenţiei, de la motocicleta care-l făcea de râs în faţa domnişoarelor până la motorul cu apă testat deja pe bancul de probe, ţinut într-un secret desăvârşit. Nea Gică, nea Nelu, nea cutare, meşterii fierari, sudori, strungari etc. care au colaborat la construcţia motorului sunt oameni de încredere, nu-şi dau ei drumul la gură pentru nişte milioane de euro acolo. (Cine vrea totuşi un motor cu apă şi nu are 50 de milioane de euro poate lua gratis planuri câte vrea de pe Internet.)

Invenția e bine păzită, dar povestea ei o spune cu plăcere.

Motorul cu apă îşi are originea într-o frustrare masculină din tinereţea inventatorului. În 1959, Mihai Rușețel a absolvit școala profesională de cazangii pe locomotivele cu abur. Avea o prietenă, lucru deloc neobișnuit la cazangii, și se ducea la întâlniri pe o motocicletă nemțească. Pe atunci se găsea numai benzină proastă, de 75 de octani – și în două cu apă. Era tânăr, plimba o fată frumoasă pe motocicletă… Totul era frumos, dar bujia dădea rateuri. Se transmitea astfel un mesaj catastrofal despre virilitatea lui. În acele momente penibile s-a născut în mintea inventatorului o obsesie: cum să facă apa să ardă.

Mulți ani după aceea, în școala de mecanici de locomotive cu aburi de la Craiova, tânărul Mihai Rușețel avea să pătrundă plin de mirare și interes în lumea fascinantă a apei și a comportamentului ei fabulos în prezența căldurii și a presiunii. O scânteie de geniu în neobosita bujie a gândirii a făcut ca Mihai Rușeșel să rezolve rapid și ingenios problema apei din benzină: să înfierbânte apa. Apa ridică și temperatura benzinei și o face să se aprindă chiar și așa, în amestec. Apoi a trebuit să rezolve problema încălzirii apei. Simplu, încălzind chiulasa motorului cu o rezistență electrică conectată la o baterie. Pe urmă n-a mai rămas decât să elimine puțin câte puțin benzina, după mii și mii de experimente, până când în cele din urmă a rămas numai apa. Simplu.

Mihai Rușețel are o ostilitate fățișă față de mediul academic în general. Savanții sunt niște îngâmfați și niște aerieni, rupți de domeniul aplicativ. Nu pricep nimic din invenția lui și încearcă pe toate căile s-o reducă la un simplu samovar care produce abur consumând mult curent electric fără a fi în stare să miște din loc propria greutate. Nu înseamnă că principiul ar fi greșit. Defectul lor, al savanților, spune Rușețel, este că de câte ori vrea să le explice una, alta, ei întâi îl întreabă ce studii are, apoi, auzind răspunsul, îi zâmbesc și gata, s-a terminat cu demonstrația lui. Toți încearcă să-i explice – cu câtă superioritate! – că motorul lui este un reșou, conform formulei Carnot de calculare a randamentului ciclului termic, îl iau cu comprimarea adiabatică sau cu principiul al doilea al termodinamicii, chestii din astea.

Ce nu înțeleg ei, teoreticienii, e că motorul lui cu apă funcționează! Dar cum? Asta va afla numai acela care îl va cumpăra. Va sta lângă el, oriunde în lume, și îi va spune totul. “Îi voi da know-kow”, spune Mihai Rușețel, apoi se adresează, nervos, unui virtual cumpărător: “Păi, ce vrei, tu, bă, întâi să-ți arăt cum merge, îmi furi invenția și pe urmă să nu mai dai banii? Așa prost mă crezi?”

Rușețel și-a scos de mai multe ori invenția la vânzare, dar n-a vrut nimeni s-o cumpere. Dacă va reuși vreodată, cu o parte din bani va înființa Academia de Motoare cu Apă “Mihai Rușețel”, unde el va preda calefactologia. “Eu am inventat o știință: calefactologia, adică știința care studiază calefacția, fenomenul de respingere a apei de către o suprafață incandescentă. Pe calefacție se bazează motorul Rușețel. Vedeți, există motorul Otto, motorul Diesel și motorul Rușețel. Mai cunoașteți și alte motoare?” – se întreabă retoric inventatorul, cu o ușoară aroganță academică, ca și cum ar fi deja la catedra de calefactologie. Până va deveni nemuritor la propria academie, Rușețel se intitulează “Aspirant la premiul Nobel pentru mediu”. Așa se recomandă pe cărțile de vizită.

În 2018 expiră perioada de protecție a patentului. Dacă nu va găsi un cumpărător până atunci, Mihai Rușețel nu se va alege cu nimic. Nici măcar cu o poză mică în analele inventicii românești. Poate doar cu una care să ilustreze celebrul poem absurd al tizului Mihai Ursachi: “Un om din Tecuci avea un motor/ dar nu i-a folosit la nimic”.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!