Popa și rockerul

Alon zăcea prăbușit pe canapea, îmbrăcat și încălțat, murdar de noroi, așa cum coborâse din taxi după o noapte de beție. Ai fi zis că e mort, dacă n-ar fi horcăit în somn, adânc, chinuit, de parcă-l sugruma cineva.

Deodată, o voce de preot năvăli în cartier prin boxele uriașe prinse ca două urechi de-o parte și de alta a bisericuței de peste drum. Cu cele două difuzoare laterale, micul lăcaș de credință părea un elefant ascuns printre castanii suflați cu promoroacă.

– În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat; că glasul Părintelui a mărturisit Ție…

Era devreme, într-o zi de duminică, mașinile încă nu ieșiseră la arat liniștea străduței, astfel că troparul cântat de preot cu mult patos, răspândit de stații și amplificat de aerul rece, părea și mai sonor. Atinsă de vibrația cântării, o floare de gheață de pe geamul lui Alon se rupse, iar petalele începură să alunece cu mici salturi în jos, către pervaz.

Alon abia adormise, dacă se poate spune că somn era acela, iar nu o agonie cu gheara morții în gât. Băuse toată noaptea cu foștii lui colegi din trupa rock – o beție cruntă, ca în tinerețe, până la comă  – și spre dimineață, după ce amicii îl târâseră până la pat și-l zvârliră ca pe un sac, căzu brusc în somn ca într-o prăpastie. Și când dormea el mai adânc, în vecinătatea comei, cântecul preotului răzbi de afară și-l trezi din morți. Scoase un geamăt profund, încărcat de durere, cu acea sensibilitate înmiită a mahmurilor, cărora li se pare că și pisicile tropăie.

Mai ales numele râului sfânt, Iordan, îi bubuia în creierul zdruncinat de băutură, făcându-l să se cutremure de durere și reamintindu-i la fel de dureros că doar peste câteva ore trebuia să fie în avion, în drum spre casă. Locuia în Israel de mulți ani, dinainte de căderea comunismului, când s-a mutat definitiv în țara strămoșilor lui.

O ducea bine acolo, în orășelul lui umbrit de portocali, avea o pensie frumușică, o casă plină de pisici, o nevastă încă frumoasă și răbdătoare, dar sufletul îi rămăsese în Iași, unde se născuse și crescuse, unde își trăise tinerețea rebelă cu chitara electrică la piept și cu sticla de coniac la picior. O dată pe lună, cum primea pensia, sărea în avion și zbura la Iași să mai cânte și să mai bea ca pe vremuri cu vechii lui camarazi din trupa Stejar. Poate Stejar nu era un nume tocmai potrivit pentru o formație rock, te duce cu gândul mai degrabă la un ansamblu folcloric, dar lui Alon îi plăcea fiindcă asta însemna în românește numele lui.

Pentru aceste întâlniri cu rockerii de la Stejar, la fel de bătrâni ca el și la fel de neastâmpărați ca în tinerețe, Alon își cumpărase o căsuță, de fapt un mic apartament într-o casă mai mare, nu departe de universitate. Și peste drum de casa aceea era o bisericuță. Iar slujba de dimineață îl trezi din somnul lui aproape letargic.

Cu capul umflat de coniac, tremurând din tot corpul ca un bolnav de friguri, Alon se ridică anevoie din pat și o luă împleticit spre biserică amestecând din mers, furios, înjurături evreiești și românești.

Când intră în biserică, slujba era la condacul al doisprezecelea din troparul Botezului, preotul cânta „Cu smerenie și sârguință să alergăm la preacuratul izvor și să scoatem apa vieții”.

Auzind de izvor și de apa vieții, Alon, cu gâtul uscat de arsura coniacului, s-a înfuriat și mai tare. A strigat la preot, întrerupând frumoasa cântare:

– Măi popă, dă difuzoarele mai încet, te rog! Nu pot să mă odihnesc!

Preotul a rămas cu gura căscată. Nu i se întâmplase niciodată să fie întrerupt din slujire. L-a rugat pe diacon să continue și, stăpânindu-și furia, l-a luat pe Alon de mână și l-a tras afară, în curtea bisericii.

– Cum îndrăznești dumneata, cetățene – a zis el printre dinți – să întrerupi o slujbă în sfânta biserică?

– Dar dumneata, i-a replicat Alon, cum îndrăznești să-i întrerupi omului sfânta odihnă? Ai dat difuzoarele astea la maxim și nu pot dormi.

– Avem aprobare pentru boxe.

– Ai, dar nu cred că ai pentru un milion de decibeli. Tulburi liniștea publică. Te rog, măi popă, dă mai încet. Nu pot dormi.

– Dar e deja dimineața. Cine a avut de dormit a dormit. Lasă că e bine așa, cu boxele date tare, să audă slujba și cei care nu au venit la biserică.

– Dar eu sunt evreu, nu mă interesează slujba ta. Vreau să mă odihnesc.

– Foarte bine că ești evreu. Poți să fii și musulman. Dumnezeu e unul pentru toți și nu strică să auzi o slujbă. Slujbele noastre, ortodoxe, sunt cele mai frumoase. Ia ascultă! E ceva frumos, înălțător.

– E ceva ce nu mă lasă să dorm, măi popă. Vezi-ți de credința ta, în biserica ta, și lasă-i pe ceilalți oameni să-și vadă de treburile lor, în casele lor. Așa e în democrație: faci ce vrei, dar să nu-i deranjezi pe alții.

– Democrația nu e un argument, cetățene. Ce e al oamenilor e al oamenilor, ce e al lui Dumnezeu e al lui Dumnezeu. Nu trebuie amestecate. Nimeni nu s-a mai plâns până acum că l-ar deranja difuzoarele noastre. Nu stric eu o rânduială bună, folositoare tuturor, doar pentru că te-ai trezit dumneata să protestezi.

– Nu eu m-am trezit, tu m-ai trezit, popă. Nu înțelegi că nu e normal să-ți muți slujba din biserică în tot cartierul? Poate nu toți suntem ortodocși prin zonă, poate mai sunt și atei, poate mai sunt și oameni care au… care au muncit noaptea și vor să doamă până mai târziu. Ați umplut țara de biserici, în loc să faceți școli, ca să prostiți oamenii. Și nici nu-i lăsați să doarmă!

– Cum? a izbucnit preotul. Nu ți-e rușine să zici așa ceva? Ești un necredincios, un… Mă rog, ești evreu, vorbești ca un evreu.

– Vorbesc ca un om liber, dintr-o țară liberă, care nu e lăsat să se odihnească în casa lui. Te rog eu frumos, măi popă, dă mai încet.

– Iaca o să dau și mai tare. Ce-ai să faci?

– Fac reclamație. Sigur n-ai autorizație pentru nivelul ăsta acustic.

– Acustic, auzi! Mă iei cu cuvinte din astea! N-ai decât să chemi poliția. Polițiștii sunt oameni credincioși, nu se leagă ei de biserică.

– Atunci, mârâi Alon, dacă nu dai mai încet, te bat!

Preotul făcu ochii cât gura clopotului mare din turlă.

– Poftim?

– Da. Închide dracului boxele alea că ți le dau în cap!

– Ah! Huliganule! Nesimțitule! Cum să dai într-un preot?

– Măi, nu ți-am zis că sunt evreu? Păi noi l-am omorât pe Isus, crezi că mi-o fi greu să bat un popă?

Și fără să stea pe gânduri, îi arse preotului un șpiț în fluierul piciorului. O lovitură slabă, de om mahmur, fără vlagă.

Preotul vru să răspundă cu un pumn, dar Alon scăpă cu o eschivă. Începu să tremure de mânie. Cu stânga îl prinse pe Alon de guler, ca să-l țină la distanță sigură, cu dreapta căuta înfrigurat pe sub patrafir. Scoase un telefon mobil și începu să butoneze, dar nu prea nimerea tastele.

– Mă ameninți, da? Evreule! Futu-ți crucea și biserica… Pardon! Uite-acum sun la 112. Să vină poliția să te ia, păgânule! Imediat vine echipajul. Ia să vezi!

– Mă doare pe mine în cot de echipajul tău, măi popă, zise Alon desprinzându-se din strânsoare și dându-se un pas mai în spate.

Părea să renunțe.

– Dreptatea e de partea mea. Aș sta aici să mă iau la harță și cu poliția, dar ai noroc că-s mahmur, îmi crapă capul de durere, vai, vai , vai! Asta îmi mai trebuie acum: să-mi mai urle și sirenele alea în cap, spuse Alon aproape plângând și ducându-și mâinile la tâmple.

Deodată preotul se shimbă la față. De la furie trecu brusc la îngrijorare. Băgă telefonul la loc în buzunar. Se apropie ușor de Alon și-l întrebă ținându-l de mână ca pe un copil:

– Cum? Ești mahmur?

– Da, gemu Alon. Tare mai sufăr!

– Of, of, of! Doamne-Dumnezeule! Păi de ce nu spui așa, omule? Hai că dau acuma mai încet.

Peste câteva clipe vocea diaconului, care continua slujba înăuntru, căzu din cer și se strânse ca o aripă obosită pe pereții bisericii.

Alon se târî până acasă și se prăbuși în pat cu senzația că îi crapă capul și că se împrăștie bucățile peste tot. Închise ochii ca să oprească asaltul luminii și senzația de rotire odată cu pământul. Ațipi. Și în aceeași clipă detună un aleluia-aleluia asurzitor de la biserica de pe cealaltă străduță.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!