Portocala – O copilărie de neuitat (7)

CONTINUARE DIN PARTEA A ȘASEA

Ne-am întors din vacanța de iarnă, suntem iar la cămin, la Trușești. Am venit mai devreme cu o zi și ne-am luat în primire ținuta, ghiozdanul, rechizitele pentru trimestrul doi din clasa a treia. Apoi a venit frizerul, nenea Vicol, și ne-a tuns zero pe toți. La plecare a luat părul nostru într-o față de pernă. Noi am măturat bine în urma lui, ne-am pregătit ghiozdanele pentru mâine și acum stăm în bănci și așteptăm darurile de la Moș Gerilă.

Moș Gerilă a venit cu daruri de Anul Nou, când noi eram în vacanță. Orfanii care nu mai au pe nimeni pe lume au rămas la cămin și au făcut serbarea pomului de iarnă. Lor le-a dat Moș Gerilă darurile atunci, la pom. Noi, ceilalți, care am avut la cine merge în vacanță, abia acum le primim.

Cică a fost serbare mare în sala de mese, cu un pom frumos, încărcat cu beteală și cu beculețe. Băieții au spus poezii despre iarnă, acest anotimp frumos, și au cântat cântece patriotice. Moș Gerilă a împărțit daruri la copiii din sală, iar pe ale noastre le-a pus deoparte pentru când ne vom întoarce la cămin.

Noi știm că nu există Moș Gerilă, dar nu avem voie să spunem asta. La serbare, Moș Gerilă a fost domn’ Horodenciuc, îmbrăcat așa. Toți băieții l-au recunoscut. N-a venit ca Moș Crăciun, cu sania, a venit cu Dacia lui Horodenciuc. Și vorbea ca el. Și avea exact dinții lui stricați.

Moș Gerilă nu e adevărat, e cineva de la cămin, educator sau altceva. Dar Moș Crăciun e chiar Moș Crăciun, nu e un educator cu barbă de vată. Pe el nu-l vezi când vine.

Eram acasă în noaptea de Ajun. Moșul a intrat pe hogeag și mi-a lăsat darurile sub pernă, că mama nu mi-a făcut brăduț, să mi le fi pus acolo. La mine în sat îi zicem brad de Crăciun, nu pom de iarnă sau de Anul Nou, cum îi zicem la cămin. Că dacă e pom, trebuie să facă fructe. Și niciun pom nu face fructe iarna. Bradul nu e pom, e brad. La cămin trebuie să învățăm să spunem în două feluri la același lucru.

Mama, dacă n-a făcut brad, a pus doar o lumânare în geam. Ca să vadă Moșul unde să vină. Pe ulița noastră, când te uitai în lung, pâlpâia câte o lumânare la fiecare casă. Luna zvârlea beteală de aur peste sat ca să vadă Moșul să meargă prin zăpada mare cât gardul și la cei care n-aveau nici măcar lumânare de pus în geam.

Moș Crăciun mi-a lăsat sub pernă bomboane, biscuiți, un colac și o carte de povești. Colacul cred că l-a halit Moșul din coș, de după sobă, că prea seamănă cu ceilalți, copți de mama. Iar biscuiții, de la aprozar, de la Țațana. Ce contează de unde a luat Moșul darurile? Bine că le-a adus.

Dar nu la daruri m-am gândit eu prima oară când m-am trezit. Pe mama am căutat-o cu ochii încă somnoroși. Și când am văzut-o, a fost ca toate darurile de pe lume la un loc. Pentru că pe ea o văd așa de puțin, numai în vacanțe.

A scos de sub pernă punguța de la Moș Crăciun, cu ce-a avut și el, și mi-a dat-o. M-a strâns în brațe, m-a pupat tare pe obraji, pe frunte, pe urechi, și a șoptit: „Căposul mamii căpos, dragul mamii…”. Nici nu-mi mai trebuie să-mi aducă Moș Crăciun alt dar, vreau doar să vină mai des, că avem liber de la școală când vine el și merg acasă, la mama. Cu bilet de voie.

Acum trebuie să stăm cuminți în bancă, ne spune doamna Amariei, educatoarea noastră, până pregătește ea darurile. Ea zice că e mama noastră, dar ce fel de mamă e? Că mereu ne bate. E rea. Îi spunem Zmeoaica. Toți ne temem de ea. Dar nici de frică n-ai cum să stai cuminte, adică țeapăn, când Zmeoaica tot mută dintr-un sac în altul tot felul de daruri frumoase. Întoarcem capul, când unul, când altul. Sunt mai mulți saci de pânză, cusuți din cearșafuri vechi, înșirați în fundul clasei.

Din tot ce e prin sacii ăia, doar portocalele ne interesează. Mirosul de portocale vine peste noi, ne face să fremătăm. Ne trage de nas. Ne gâdilă pe limbă. Ne dă bobârnace.

E singura dată din an când mâncăm o portocală. Moș Crăciun nu ne aduce așa ceva acasă, iar mamele noastre nu ne cumpără pentru că n-au cu ce – și am auzit că și dacă ar avea niște bani, că ar vinde o găină sau ceva, tot degeaba, că de unde să cumpere portocale? Nu se găsesc. La cămin avem portocale de Crăciun, câte una de fiecare. Deci aproape 300. Un munte de portocale! Avem pentru că Moș Gerilă e mult mai bogat decât Moș Crăciun. Chiar Tovarășul Nicolae Ceaușescu îi pune portocalele în sac. Tot ce avem la cămin e de la partidul și de la statul nostru în frunte cu Tovarășul Nicolae Ceaușescu.

Începe trimestrul doi. Dar pentru noi se și termină tot azi, când ne primim portocala. Restul nici nu mai contează, sunt doar zile.

Portocalele au în ele ceva fermecat. Le ții în palme și ți se pare că ai căușul plin, dar în același timp simți și un gol. Așa ține Dumnezeu pământul în mâini când li-l dă oamenilor. Așa am văzut în icoane. La biserica din sat am văzut icoanele, că la biserica din Trușești nu avem voie. Luăm bătaie și dacă se aude că am umblat cu colinda prin satele noastre, în vacanță. Iar Marcel Ciobanu a luat bătaie numai pentru că s-a închinat la culcare. Doamne-ferește să zici de Doamne-Doamne!

Portocala are pielea ca de om. E moale și are pori prin care iese mirosul ei. Mirosul de portocală nu se duce pe nas ca toate mirosurile, ci se împrăștie în tot capul, îl simți și cu tâmplele, cu maxilarele, cu pomeții. Îți împinge ochii în sus. Se înfige la rădăcina urechilor. Tragi mirosul în piept și simți până în stomac, parcă ai și mâncat portocala, dar ea e tot neatinsă și continuă să te ațâțe și să te sature pe nemâncate.

Nenea Luca, supraveghetorul, e un nene bun, nu ne bate. Are o cheliuță în vârful capului. Pentru că e un nene bun, noi îi spunem nea Portocală. I-am dat un nume frumos de la ceva frumos. Mai sunt îngrijitori și educatori cu cheliuță, dar ei sunt răi și nu le spunem Portocală, le dăm porecle de rău. Portocala e pentru cei buni. Portocala e pentru cei necăjiți. Portocala e pentru cei care pot pune totul într-o portocală.

Portocala e mai bună decât merele. Merele le culegem noi din livadă de la Buhăceni, toamna, și pe urmă tot anul mâncăm din beci. Furăm și de pe la oameni, din grădină. Dăm cu jula și prin piață, pe tarabe. Dar portocalele nu le găsești pe toate drumurile. De una singură pe an ai parte, atât. De aceea e așa de bună. Și pentru că în mirosul ei, în gustul ei simți și altceva, nu doar miros și zeamă… nu știu cum să spun… simți depărtarea de la care vine, tocmai din Portocalia, de la capătul lumii… simți vântul din țara aceea, și iarba, și soarele, lumina strânsă în ea, simți și marea fără capăt, simți ploaia caldă peste livezile de portocali… Și nu cu limba simți, ca la mere, ci simți cu inima, cu mintea, cu tot trupul… Când mănânci o portocală simți depărtarea. Simți că fugi de la casa de copii. Departe, departe. De asta e așa bună portocala. E fermecată.

A terminat doamna de numărat portocalele. Dar nu începe să le împartă. Se așază la catedră și se apucă de scris ceva. Trage linii cu rigla. Hâșc, hâșc! Pe urmă umblă cu tabelul de la bancă la bancă și ne pune să semnăm că am primit darurile. Semnez plin de nerăbdare în dreptul meu. Mi-e gura apă. Stiloul doamnei, cu care mi-a dat să semnez, scrie gros, cu multă cerneală, parcă ar saliva și el.

Zmeoaica ne dă întâi darurile mici, adică pixul, creionul, carnețelul. O cutie de creioane colorate la doi. O cutie de acuarele la doi, o cutie de guașe la trei. Sunt și câteva jocuri în niște cutii de carton. „Dacii și romanii”, „Nu te supăra, frate”, „Să țesem frumos”, cuburi, șah. Astea sunt pentru toată clasa. Ar trebui să ni le dea când terminăm lecțiile, să ne jucăm în timpul liber, dar adevărul e că nu prea punem noi mâna pe jocurile alea. Sunt pe inventar și doamna se teme că le stricăm. Așa e aici. Acasă era altfel. Când îmi aducea tata o jucărie, dacă n-o stricam în câteva zile, zicea că nu-mi place.

Educatoarea vine cu un săculeț de portocale din fundul clasei și-l pune pe catedră. Când trăgeam cu ochiul în spate, păreau mai multe. Acum parcă nici nu ar ajunge la toți. Număr zece prin sac, după umflături. Iar noi suntem douăzeci. Și când privim drept în față, la tablă, lustruită ca o oglindă, parcă am fi patruzeci. Clar nu ajung portocalele la toți. Soarele șterge de pe tablă douăzeci de copii, cu o simplă aplecare spre apus, dar tot rămânem mulți, atât de mulți la atât de puține portocale. Ne uităm speriați unii la alții. Cine va rămâne fără?

Zmeoaica ne ia după tabel. Când ne auzim numele, venim în față, la catedră, luăm portocala și o zbughim în bancă. Unsprezece portocale. Câte una pentru cei care n-au fost la serbarea pomului de iarnă. Ceilalți și-au primit portocala chiar de la Moș Gerilă, adică de la Horodenciuc.

În fața mea, Atodiresei și-a înfipt degetele în portocală și a tras coaja de pe ea cu nerăbdare, cu furie. Flămângiosul! A mâncat-o pe loc, hap! hap! Ca pe un măr!!! Păi așa se mănâncă portocala?

Eu o țin pe a mea cu amândouă mâinile între picioare. E rece. E fină. E rotundă, plină, parfumată. E și grea, și ușoară. Alunecă palma pe coajă, parcă aș mângâia un obraz.

– Ia fiți atenți la Atodiresei! A făcut foarte urât că a mâncat portocala de unul singur, strigă Zmeoaica în timp ce umblă prin clasă, pe la fomiști, și adună cojile de portocale într-o punguță. Le ia acasă și le usucă, pune la prăjituri, la ceai. El a dovedit că nu este un bun coleg. Să le dați și colegilor voștri o bucată. Chiar dacă au primit în vacanță, așa e frumos, să le dați și lor. Tu să împarți cu Sergiu, că și lui îi este poftă, zice ea oprindu-se în dreptul meu.

Las capul în jos, mă cocoșez, mă fac o carapace cât mine de mare în jurul portocalei.

– Dar Sergiu a mâncat portocala lui la serbare. Asta e portocala mea, mârâi eu, cu capul lipit de bancă, strângând fructul la piept pe sub flanea, mai-mai să-l storc.

Trag cu coada ochiului la colegul meu de bancă. Mă privește cu ochii aprinși de poftă. Buzele i s-au umezit. Stă întors jumătate spre mine, așteaptă să-i dau și lui. E prietenul meu cel mai bun, dar acum simt că îl urăsc. Aș împărți orice cu el, dar nu și portocala.

– Hai, dă-i, insistă Zmeoaica. Dă-i și lui. Hai, toți care aveți portocală împărțiți cu cei ce n-au.

Se aud mârâieli din clasă. Parcă nimeni n-ar vrea să renunțe la vreo feliuță din portocala lui.

– Nu-i dau, mă aud zicând printre lacrimi.

– Dar e prietenul tău.

Într-adevăr, Sergiu e prietenul meu. Împărțim mereu tot ce avem. El nu are pe nimeni acasă, că nu are acasă, așa că n-are unde se duce. Nu pleacă niciodată de la cămin. Nu-i aduce nimeni nimic. Dar e șmecher și face rost de orice, îmi dă și mie. Iar eu, când vin de acasă și aduc ceva bun, sau când vine mama la mine și îmi aduce, îi dau și lui. Nuci, mere, turte, scovergi, cozonac, friptură, ouă fierte, de toate. Când i-a furat cineva ghetele, i-am dat o gheată de-a mea și am mers amândoi într-un picior, prin zăpadă, până la școală. Am sărit să-l apăr când l-a încolțit Ungureanu ca să-i ia suplimentul cu forța. I-am dat să copieze la aritmetică. Împart cu el și binele, și răul. Împart totul. Dar portocala nu se împarte. Asta o știe și el.

Zmeoaica mă împunge cu degetul în scobitura cefei, zice:

– Hai, zgârciobule, calicule, dă-i și lui! Dă-i! Nu face prietenia ta cât o jumătate de portocală?

Mă uit pieziș la Sergiu, dar el a întors capul, îi văd numai bărbia tremurând, parcă s-ar porni să plângă. Zmeoaica mă tot trage de mână, vrea să-mi smulgă portocala, s-o împartă ea. Eu o mut în cealaltă mână și i-o întind pe toată lui Sergiu, pe sub masă, adică ia-o, bă, pe toată, fir-ai al naibii, dar el îmi împinge mâna înapoi și se întoarce de tot cu spatele la mine.

Zmeoaica mă prinde de mână și reușește să-mi smulgă portocala. Se duce la catedră și o taie în două cu un cuțitaș pe care îl poartă tot timpul în geantă.

Iat-o, vine spre banca noastră, a mea și a lui Sergiu, cu câte o jumătate de portocală în mâini. Nici nu le-a cojit. Ne dă fiecăruia câte una.

Amândoi punem capul în piept și începem să mâncăm, spate în spate.

Privesc jumătatea de portocală pe sub bancă, în ultima lumină a zilei, și mi se pare că un ochi mare și umed se uită la mine cu o privire galbenă, stinsă, de animal bolnav. Un fior necunoscut mă umple. Mănânc feliuță după feliuță, încet, în două cu lacrimi, și de data asta nu mai simt nimic fermecat. E doar un fruct. Ațos și fără gust. Nu simt decât gustul amar al rușinii. Mi-e rușine că am început să-l urăsc pe Sergiu. Îl urăsc fiindcă există și pentru că trebuie să împart portocala cu el.

Mănânc orbește, cu mâinile pe sub bancă, înghițind cu noduri. Degetele mi-s lipicioase. Parcă ar fi năclăite de sânge.

Seara, în dormitor, Sergiu se face nevăzut. S-a schimbat repede în pijamale și a dispărut pe undeva, nu-l mai văd. Dormim în paturi alăturate și parcă mai bine așa, că s-a cărat. Mi-e rușine să-l văd. Mi-e și ciudă pe el că mi-a mâncat o jumătate de portocală.

Trag pătura peste cap și dau drumul plânsului. Plânsul mut, de căminar, să nu-l știe nimeni. Mă cert în mintea mea cu toată lumea. „Nu știu dacă mâine vom mai fi prieteni”, îi zic lui Sergiu în gând, pe jumătate adormit.

Și acum îl aud culcușindu-se în pat, alături. Vesel, de parcă nici portocală n-a mâncat, nici gura nu-i miroase. Bagă capul sub pătura mea și-mi lipește ceva rece de obraz:

– Pst, uite-aici jumatea ta de portocală. M-am prefăcut că o mănânc și ți-am păstrat-o. Cum să mănânc eu din portocala ta? Doar sunt prietenul tău.

Mănânc bucata de portocală în pat, pe întuneric. Jumătatea de la Sergiu e fermecată. Are acel gust. Mănânc încet, spărgând cu vârful dinților celulă cu celulă, ca și cum aș face câte un pas temător către o țară însorită, departe de cămin, la capătul lumii. Iar la sfârșit împart coaja cu Sergiu, jumi-juma, așa cum fac doi buni prieteni. Miezul nu se împarte, asta știe și el, tocmai pentru că suntem ca frații.

P-S: Mulți ani de la această întâmplare, în 2014, am primit de ziua mea un mic pachet de la un necunoscut din Italia. Era un telefon mobil Samsung. Primul meu smartphone. Expeditorul anonim m-a sunat după câteva zile. Era chiar fostul meu coleg și prieten de la cămin, Sergiu Sârbu. Ne regăseam după mai bine de 30 de ani. O portocală din copilărie poate să țină o viață! Astea de azi una-două se strică.

Continuare în partea a opta

O copilărie de neuitat
Partea 1
Partea 2
Partea 3
Partea 4
Partea 5
Partea 6
Partea 7
Partea 8
Partea 9

The orange

(Translated by Iarina Albu)

We had just returned from winter holiday to the orphanage in Trușești. We arrived a day early and were welcomed by the outfit, the backpack and the school supplies for our second term of third grade. Then came the barber, old man Vicol, who gave us all buzzcuts. As he was leaving, he gathered all our hair into a pillow case. We swept thoroughly what he left behind, prepared our schoolbags for the next day and then took our seats awaiting the gifts from Moș Gerilă[1].

Moș Gerilă brought gifts during the New Year’s Celebration, while we were gone on holiday. The orphans that have no one left in the world stayed at the orphanage and had a Celebration of the Winter Tree[2]. They got their gifts from Moș Gerilă then. The rest of us would only get them now.

They say the celebration was great. It took place in the dining hall, where they put up a beautiful tree, decked with tinsel and glowing lights. The boys said poems about winter and sang patriotic songs. Moș Gerilă gave all the children in the room gifts, and set ours aside.

We know there is no Moș Gerilă, but we aren’t allowed to say that. During the festivity, Moș Gerilă  was Mr. Horodenciuc in a Moș Gerilă costume. All the boys recognized him. He didn’t arrive on a sleigh, like Moș Gerilă does, he came in Horendenciuc’s Dacia. And he spoke like him. And he had his rotten teeth.

Moș Gerilă isn’t real. But Father Christmas really is Father Christmas, he isn’t a teacher with a cotton beard. Him, you don’t see coming.

I was home on Christmas Eve. Father Christmas came in through the chimney and left the gifts under my pillow, because mum didn’t set up a tree. In my village, we call it Christmas Tree, not Winter or New Year’s Tree, like we do at the orphanage. There, we have to learn to call many things using two different names.

Because mum didn’t set up a tree, she put a candle in the window in order for Father Christmas to know where he should come. On our street, in every window there shone a candle. Over the snowdrifts that reached the fences, in the windows of people that didn’t even have a candle shone tinsel made of moonlight, so Father Christmas wouldn’t miss any houses.

Father Christmas left candy, cookies, a colac[3] and a story book. I think he stole the colac from the basket behind the stove, because it looks too much like the ones mum made. And the cookies are from the corner store, from Țațana. What does it matter where he got the gifts? The important thing is that he brought them.

But the gifts weren’t my first thought as I woke up. It was mum that I was searching with my eyes still half-closed. And when I saw her, it was like all the gifts in the world, all wrapped up into one. Because her I get to see so little of, and only during the holidays.

She got out from under the pillow the satchel from Father Christmas, and she gave it to me. She wrapped me in her arms, kissed my cheeks, my forehead, my ears and whispered: “My stubborn little baby boy, my darling…” I don’t need any other gift from Father Christmas, I just want him to come more often, because when he comes I get to skip school and come home, to mum. With a permission slip.

Now we have to sit still in our seats, Mrs. Amariei, our teacher, tells us, so she can prepare the gifts. She says she’s our mum, but what kind of mum is this? She is always hitting us. She’s mean. We call her the Hydra. We’re all afraid of her. But even if you’re afraid you can’t stand still, when the Hydra keeps moving all kinds of presents from one bag to another. We turn our heads around, one by one. The smell of oranges overcomes us, makes us fidget. Pulls our noses. Tickles our tongues.

Out of all the things in the bags, only the oranges interest us. It’s the only time in the year we get to eat one. Father Christmas doesn’t bring us such things, and our mums don’t buy them because they don’t have the money – and I heard that even if they did, if they sold a chicken or something, it doesn’t matter, because oranges are nowhere to be found. In the orphanage we get them for Christmas, one each. So almost 300. A mountain of oranges! We have them because Moș Gerilă is way richer than Father Christmas. Comrade Nicolae Ceaușescu himself puts the oranges in his bag. Everything we have in the orphanage is from the Party and our state, which is led by comrade Nicolae Ceaușescu.

The second term is just now beginning. But for us it’s ending today as well, when we get our oranges. The rest is irrelevant, it’s just days.

The oranges have something magical to them. You hold them in the palm of your hand and it feels as though it’s full and empty at the same time. This is how God was holding the Earth as He was giving it to the humans. That is what I saw in the icons. I saw this at the church in the village, because the church in Trușești is off limits. We get a beating even if they hear we went caroling at home, during the holidays. And Marcel Ciobanu got a beating just because he prayed before bed. God forbid you mention something about Him!

The orange has skin just like a human. It’s soft and it has pores through which its smell escapes. The smell of orange doesn’t go in through the nose, like all other smells, it gets diffused all around you head, you can feel it with your temples, with your jaws, with your cheekbones. It pushes your eyes further into your skull. It stabs you at the base of your ears. You breathe the smell in your chest and you feel it all the way to your stomach, as if you already ate the orange, but it’s still sitting there, intact, tormenting and filling you to the brim without you having taken one bite.

Old man Luca, the supervisor, is a good man, he never hits us. He has a bald spot on top of his head. Because he is such a good man, we call him Mr. Orange. There are also teachers and caretakers with bald spots, but they’re mean, so we don’t call them Orange, we call them bad names. Orange is only for the good ones.

Oranges are better than apples. We pick apples ourselves, from the orchard in Buhăceni, during autumn, and afterwards we eat them all year round. We also steal them from people’s gardens. But you can’t find oranges anywhere. You only get one once a year, that’s it. That’s why it’s so good. And because in its smell, in its taste, you feel something else, not just the scent and the juice… I don’t know how to put it in words… You feel the distance it travelled all the way from Orangeland, from the edge of the world… you feel the wind from that country, and the sun, the light gathered up like honey in the peel, you feel the endless sea, you feel the warm rain pouring over the orange orchards… And you don’t just feel it on your tongue, like you do with apples, you feel it with your heart, with your whole body… When you eat an orange you feel the remoteness. You feel like you’re running away from the orphanage. Far, far away. That’s what makes the orange so good.

The lady finished counting. But she’s not sharing the oranges yet. She sits down at her desk and starts writing something. She’s drawing lines using the ruler. Swish, swish! Afterwards she passes the list around from child to child and makes us sign that we received the gifts. I sign impatiently, awaiting what is rightfully mine. My mouth is watering. The lady’s pencil draws thick lines, leaving behind a lot of ink, like its mouth is watering as well.

The Hydra gives us the small gifts first – the pen, the pencil and the notebook. A box of colored crayons to share between two of us. A pack of watercolors to share between two us, a pack of acrylics for three. There are also some games in some carton boxes. “The Dacians and the Romans”, “Trouble”, “Let’s learn how to weave”, building blocks, chess. These are for the whole grade. They are supposed to give them to us when we finish the lessons, to play in our free time, but we don’t really get to lay our hands on them. They’re mentioned on the inventory and the lady is afraid we’re going to break them. That’s just how it is here. At home it was different. When dad brought me a toy, if I wouldn’t break it in a few days, he would say I didn’t like it.

The Hydra comes with a bag of oranges from the back of the class and sets it on her desk. When I would peak to the back, it seemed like there were more. Now it looks like we wouldn’t even get one each. I count 10 through the cellophane pouch. And there’s 20 of us. As we stare straight ahead at the black board polished to look like a mirror, it seems as though we were 40. The sun erases 20 kids off of the black board with a simple lean towards sunset, but we’re still so many, and the oranges are still so few. We look at each other frightened. Who’s going to be left out?

The Hydra calls us by the list. When we hear our name, we go up to the front, we take our orange and we run back to our seat. Eleven oranges. One for each kid that didn’t make it to the Winter Tree Celebration. All the others got their orange from Moș Gerilă himself – Horodenciuc.

In front of me, Atodiresei stuck his fingers in the orange and peeled it back impatiently, furiously. Glutton! He ate it on the spot, too! gulp! gulp! Just like an apple!!! That is NOT how you eat an orange!

I’m holding mine with both hands in between my legs. It’s cold. It’s full of mystery and remoteness. It’s round, full, fragrant. It’s heavy and light at the same time. It’s like stroking a cheek.

“Look at Atodiresei! It was very impolite of him to eat the orange all by himself” the Hydra shouted as she was patrolling the class, going ‘round the hungry children that already devoured their orange and picking up the peels in a bag. She takes them home, dries them and puts them in the cakes she bakes for tea. “He proved that he’s a bad classmate.” Stopping in front of me, she says, “You should share with Sergiu, he’d like some too.”

I put my head down, bend my back, and turn into a boy-sized shell around the orange.

“But Sergiu ate his at the festivity. This one is mine.” I growl with my head glued to the desk, holding the orange tightly to my chest under my jacket, almost squeezing it.

“Go on, give him some.” Insisted the Hydra. “Let him have some, too. Go on, everyone that has an orange, share with the ones that don’t.”

The whole class erupts in discontented grunts. No one want to give up a slice of their orange.

“I don’t want to give him any.” I hear myself saying through the tears.

“But he’s you friend.”

It’s true, Sergiu is my friend. We always share everything. He has no one at home, because he has no home, so he doesn’t have where to go. He never leaves the orphanage. No one ever brings him anything. But he’s cunning and he can get his hands on anything, and whatever he finds, he gives me too. And when I come back from home and I bring something good, or when mum comes and brings me something, I give him some too. Nuts, apples, crepes, cozonac[4], roast beef, boiled eggs, everything. When someone stole his boots, I gave him one of mine and we both got to school jumping on one leg through the snow. We’re together through thick and thin. We share everything. But oranges aren’t for sharing. He knows that.

The Hydra pokes me in the nape of my neck and says:

“C’mon you cheap skate, give him some, too! Do it! Isn’t your friendship worth half an orange?”

I look at Sergiu sideways but he has his face turned away, I can only see his chin trembling, like he’s almost crying. The Hydra keeps pulling at my arm, she wants to snatch away my orange. I move it in my other hand and give it to Sergiu under the table, in a ‘here, take it all, God damn it’-kind-of-way, but he pushes my hand away and turns his back towards me.

The Hydra catches my arm and manages to snatch my orange. She goes to her desk and cuts it in half with a small knife she always carries in her purse.

There she is, approaching our seats, Sergiu’s and mine, with half an orange in each hand. She didn’t even peel them. She gives one to each of us.

We both sink our heads in our chests and start eating, back to back.

I look at the orange half under the desk, in the last glimmer of light of the day, and it looks like a big watery eye that is staring at me with a yellow, mellow look, like a sick animal. An unknown tremor gets a hold of me. I eat slice after slice, slowly, tears streaming down my face, and this time I feel no magic. It’s just a fruit. Stringy and tasteless. I only feel the bitter taste of shame. I’m ashamed that I started hating Sergiu. I hate him for existing and for having to share my orange with him.

I eat blindly, with my hands under my table, swallowing with a lump in my throat. My fingers are sticky. It’s like they’re covered in blood.

At night, in the bedroom, Sergiu is nowhere to be seen. He changed in his PJ’s and he disappeared somewhere, I can’t see him anywhere. We sleep next to each other and it feels better this way that he took off. I’m ashamed to see him. I’m also bitter that he ate half my orange.

I pull my blanket over my head and I start crying. A mute cry, the cry of someone used to sleeping in the orphanage, a cry that no one hears. In my mind, I’m having an argument with everyone. “I don’t know if tomorrow we’ll still be friends.” I tell Sergiu in my head, half asleep.

And now I can hear him getting into the bed next to mine. Happy, like nothing happened. He sticks his hand under my blanket and puts something cold on my cheek:

“Psst, here’s you half. I pretended to eat it and I kept it. How could I eat part of your orange? I’m your friend.”

I eat the half in my bed, in the dark. Sergiu’s half is magic. It has that taste. I eat it slowly, savoring every bite like it’s a step towards a sunny country, away from the orphanage, somewhere at the edge of the world. And at the end I eat the peel, too. I share it with Sergiu, like good friends do.

Many years after this story took place, in 2014, I received a small unknown package for my birthday, from somewhere in Italy. It was a Samsung mobile phone. My fist smartphone. The anonymous sender called me a few days later. It was my former classmate and friend from the orphanage, Sergiu Sârbu. We were reunited after more than 30 years. An orange from childhood can last a life time! The ones we get today go bad in the blink of an eye.

[1] In Romania, during the Communist Regime, there was no Father Christmas (Moș Crăciun), as that was associated with religion, while the Communist State was fiercely atheistic. Thus, Father Christmas became Moș Gerilă, which would roughly translate to Old Man Cold.

[2] As stated in the previous footnote, during the Communist Regime, Romania was enduring a forced secularization, thus the Communist Party was trying to replace Christmas with a secular celebration called ‘The Celebration of the Winter Tree’.

[3] A special type of Romanian Christmas bread

[4] A traditional Romanian sweet bread that is usually served around Christmas.

L’orange

 (Traduit en français par Bogdan Stefan)

Nous revenons des vacances d’hiver, nous sommes de retour au pensionnat, à Trușești. Nous sommes venus un jour plus tôt et avons reçu notre tenue, notre cartable, nos fournitures pour le deuxième trimestre de la troisième année. Puis le coiffeur, m’sieur Vicol, est venu et nous a tous fait une coupe de cheveux boule à un. Quand il est parti, il a pris nos cheveux dans une taie d’oreiller. Nous avons bien balayé les restants, nous avons préparé nos cartables pour demain et maintenant nous sommes assis dans les bancs en attendant les cadeaux de Moș Gerilă[1].

Moș Gerilă est déjà venu avec les cadeaux du Nouvel An pendant que nous étions chez nous. Les orphelins qui n’ont plus personne au monde sont restés au pensionnat et ont fait la fête de l’arbre d’hiver[2]. Moș Gerilă leur a alors offert les cadeaux, près de l’arbre. Nous, les autres, qui avions encore un parent ou deux, nous allons les recevoir seulement maintenant.

Il parait qu’il y a eu une grande fête dans la salle à manger, avec un bel arbre chargé de guirlandes et de lumières. Les garçons lui ont récité des poèmes sur l’hiver et ont chanté des chants patriotiques. Moș Gerilă a distribué des cadeaux aux enfants dans le hall et a mis les nôtres de côté pour notre retour au pensionnat.

Nous savons que Moș Gerilă n’existe pas, mais nous n’avons pas le droit de le dire. Lors de la célébration, Moș Gerilă était M. Horodenciuc. Tous les garçons l’ont reconnu. Il n’est pas venu comme le Père Noël, avec son traîneau, il est venu avec la Dacia de Horodenciuc. Il parlait comme lui et il avait précisément ses dents pourries.

Moș Gerilă n’existe pas, c’est quelqu’un du pensionnat, un éducateur ou quelqu’un d’autre. Mais le Père Noël est bien le Père Noël, ce n’est pas un éducateur avec une barbe en coton. On ne le voit pas quand il vient.

Le soir du réveillon, j’étais à la maison. Le Père Noël est entré par la cheminée et a laissé mes cadeaux sous l’oreiller, parce que ma mère n’a pas pu faire un sapin de Noël. Dans mon village, nous l’appelons un sapin de Noël, pas un arbre d’hiver ou du Nouvel An, comme nous l’appelons au pensionnat. Le sapin ce n’est pas juste un arbre, c’est un sapin. Au pensionnat, nous devons apprendre à dire la même chose de deux manières.

Ma mère, même si elle ne fait pas de sapin de Noël, met simplement une bougie à la fenêtre. Pour que le Père Noël sache où aller. Dans notre rue, une bougie clignote dans chaque maison. La lune jette des guirlandes dorées sur le village pour que le Père Noël puisse marcher dans la neige aussi grande que la clôture et pour ceux qui n’ont même pas de bougie à mettre à la fenêtre.

Le Père Noël a laissé des bonbons, des biscuits, un bagel et un livre de contes sous mon oreiller. Le bagel, je pense que Père Noël l’a pris dans notre panier, derrière le poêle, car il ressemble trop aux autres, enfournés par ma mère. Et les biscuits ressemblent à ceux de l’épicerie du village. Mais qu’importe où le Père Noël a pris les cadeaux ? Ce qui compte, c’est qu’il les a amenés.

Mais ce ne sont pas les cadeaux qui occupaient mon esprit quand je me suis réveillé. C’est ma mère que j’ai cherchée avec mes yeux encore endormis. Et quand je l’ai vue, c’était comme si tous les cadeaux du monde étaient réunis au même endroit. Parce que je la vois rarement et seulement pendant les vacances.

Elle a sorti le sac du Père Noël sous l’oreiller, avec le peu de choses qu’il y avait dedans, et elle me l’a donné. Elle m’a tenu dans ses bras, m’a embrassé fort sur les joues, sur le front, sur les oreilles, et a murmuré : „Le têtu de maman, le têtu de maman…”. Je n’ai même plus besoin de cadeau du Père Noël, je veux juste qu’il vienne plus souvent, car à chaque fois qu’il vient je pourrais avoir un laissez passer d’une journée et rentrer chez ma mère.

Maintenant, nous devons nous asseoir tranquillement dans nos bancs, explique Mme Amariei, notre éducatrice, jusqu’à ce qu’elle prépare les cadeaux. Elle dit qu’elle est notre mère, mais quel genre de mère est-elle ? Une qui nous frappe tout le temps. Elle est méchante. Nous l’appelons la harpie. Nous la craignons tous. Mais toute la peur du monde ne suffit pas pour nous immobiliser dans nos bancs, alors que la harpie se met à déplacer toutes sortes de beaux cadeaux d’un sac à un autre. Nous risquons un coup d’œil, chacun à tour de rôle. Il y a plusieurs sacs en toile, cousus à partir de vieux draps, accrochés au fond de la classe.

De tout ce qu’il y a dans ces sacs, seules les oranges nous intéressent. L’odeur des oranges nous envahit, nous fait frissonner. Ça nous tire le nez. Ça nous chatouille la langue. Ça nous donne la chair de poule.

C’est la seule période de l’année où l’on mange une orange. Le Père Noël ne nous en apporte pas à la maison et nos mères n’en achètent pas parce qu’elles n’ont pas l’argent – et j’ai entendu dire que même si elles avaient un peu d’argent, qu’elles vendraient un poulet ou quelque chose du genre, ça ne donnerait rien, car où acheter des oranges ? On ne les trouve pas. Au pensionnat, nous avons des oranges à Noël, une pour chacun. Donc presque 300. Une montagne d’oranges ! Nous pouvons en avoir parce que le Moș Gerilă est beaucoup plus riche que le Père Noël. Le camarade Nicolae Ceaușescu met les oranges dans son sac lui-même. Tout ce que nous avons chez nous vient du parti et de notre Etat dirigé par le camarade Nicolae Ceaușescu.

Le deuxième trimestre commence. Mais pour nous, tout se termine aujourd’hui, lorsque nous recevrons notre orange. Le reste n’a plus d’importance, ce ne sont que des jours qui défileront.

Les oranges ont quelque chose de magique. Tu la gardes dans tes mains et t’as l’impression d’avoir les mains pleines, tout en les sentant creuses. C’est de même que Dieu garde la terre entre ses mains lorsqu’il la donne aux hommes. Je l’ai vu dans les icônes. C’était à l’église de mon village, car nous ne sommes pas autorisés à entrer dans l’église de Trușești. En fait, on se prend une raclée juste si l’on entend dire que nous sommes allés chanter des chants de Noël dans nos villages, pendant les vacances. Et Marcel Ciobanu a été battu simplement parce qu’il s’est fait un signe de la croix avant de dormir. Que Dieu t’en garde si tu le mentionnes !

L’écorce de l’orange ressemble à la peau humaine. Elle est douce, avec des pores par lesquels s’échappe son odeur. L’odeur d’orange ne va pas au nez comme toutes les autres odeurs, mais se propage dans toute la tête. Je la ressens avec les tempes, avec les mâchoires, avec les pommettes. Elle pousse les yeux vers le haut. Elle se plante à la racine des oreilles. Tu aspires l’odeur dans ta poitrine et la ressentes jusqu’à ton estomac, comme si tu avais déjà mangé l’orange, mais elle n’a pas encore été touchée et continue de t’aguicher et de te remplir le ventre avant même de l’avoir entamée.

M’sieur Luca, le surveillant, est gentil, il ne nous bat pas. Il a une petite calvitie sur le haut de son crâne. Parce qu’il est gentil, nous l’appelons Tonton Orange. Nous lui avons donné un surnom gentil qui parle de quelque chose de beau. Il y a aussi d’autres surveillants et éducateurs chauves, mais qui sont méchants. Ceux-là, on ne les appelle pas Tonton Orange, on leur donne des surnoms méchants. Orange, c’est un surnom pour les gentils. Orange est pour ceux qui sont gentils avec les déshérités. Orange est pour ceux qui savent tout mettre dans une orange.

Les oranges sont meilleures que les pommes. Nous cueillons les pommes du verger de Buhăceni, à l’automne, puis nous les mangeons toute l’année. On en vole aussi dans les jardins des gens. On en chipe aussi au marché, sur les étals. Mais les oranges, tu n’en trouves pas à la pelle. Tu n’en as qu’une par an, c’est tout. C’est pour ça qu’elle est si bonne. Et parce que dans son odeur, dans son goût, on sent autre chose, pas seulement l’odeur et le jus… Je ne sais pas comment le dire… Dans l’orange, je sens la distance d’où elle vient, justement d’Orangia, du bout du monde… je sens le vent de ce pays, et l’herbe, et le soleil, la lumière qui s’y réunissent, je sens la mer infinie, la pluie chaude sur les orangeraies… Et tout ça, on ne le sent pas avec la langue, comme avec une pomme, mais avec le cœur, avec l’esprit, avec tout le corps… Quand tu manges une orange, tu ressentes le lointain. T’as l’impression de t’échapper du pensionnat. Très très loin. C’est pour ça que l’orange est si bonne. Elle est enchantée.

La harpie a fini de compter les oranges. Mais ne commence pas à les distribuer. Elle s’assoit sur la chaise et commence à écrire quelque chose. Elle trace des lignes avec une règle. Scratch, scratch! Puis elle se promène avec le tableau de banc en banc et nous fait signer des reçus pour les cadeaux. Je signe mon nom dans le tableau avec impatience. J’ai l’eau à la bouche. Le stylo de la harpie, avec lequel elle m’a fait signer, laisse des grosses traces, avec beaucoup d’encre, comme s’il en bavait lui aussi.

La harpie nous offre d’abord les petits cadeaux, c’est-à-dire un stylo, un crayon, un petit carnet. Une boîte de crayons de couleur pour deux. Une boîte d’aquarelles pour deux, un coffret de gouaches pour trois. Il y a également quelques jeux de société dans des boîtes en carton. „Les Daces et les Romains”, „Fâche-toi pas, mon frère”, „Tisser proprement”, des cubes, un jeu d’échecs. Ces jeux sont pour toute la classe. Ils devraient nous les donner à la fin des cours, pour qu’on puisse jouer pendant notre temps libre, mais la vérité est que nous ne les touchons même pas. Ils sont dénombrés et la surveillante a peur qu’on les abîme. Ici c’est comme ça. À la maison, c’était différent. Quand mon père m’apportait un jouet, si je ne le cassais pas au bout de quelques jours, il disait que je ne l’aimais pas.

L’éducatrice apporte le sac d’oranges du fond de la classe et le pose sur son pupitre. Quand j’avais osé jeter un coup d’œil, il me semblait qu’il y en avait plus que ça. Maintenant, c’est comme si ça ne suffisait pas pour en donner une à chacun. J’en compte dix à travers le tissu du sac, selon les boursouflures. Et nous sommes vingt. Et quand je regarde droit devant moi, sur le tableau noir poli comme un miroir, c’est comme si nous étions quarante. Il est clair qu’il n’y en aura pas pour tout le monde. Alors qu’il se déplace vers son coucher, le soleil efface vingt enfants du tableau noir, mais nous sommes encore trop nombreux, avec tellement peu d’oranges. Nous nous regardons effrayés. Qui n’en aura pas ?

La harpie nous les distribue selon son tableau. Lorsque nous entendons notre nom, nous nous dirigeons vers le pupitre, prenons l’orange et courons vers le banc. Onze oranges. Une pour chacun de ceux qui n’étaient pas présents à la fête de l’arbre d’hiver. Les autres ont reçu leur orange directement de Moș Gerilă, c’est-à-dire de Horodenciuc.

Devant moi, Atodiresei a enfoncé ses doigts dans l’orange et en a retiré la peau avec impatience, avec colère. Le goinfre ! Il l’a avalé sur le champ, gloup, gloup ! Comme une pomme !!! Une orange ne se mange pas comme ça !

Je tiens la mienne à deux mains, entre mes jambes. Est froide. Est douce. Est ronde, ample, parfumée. Est en même temps, lourde et impondérable. Quand je passe ma main sur sa peau, c’est comme si je caressais une joue.

– Mirez-moi Atodiresei ! C’était vraiment méchant de sa part de manger l’orange tout seul, s’écrie la harpie en se promenant dans la classe et en rassemblant les écorces d’orange dans un sac. Elle les ramène à la maison et les fait sécher pour les mettre dans des gâteaux et dans son thé.

– Il a prouvé qu’il n’était pas un bon collègue. Donnez-en aussi un morceau à vos camarades. Même s’ils en ont déjà reçu une, ce serait bien de leur en offrir un peu. Tu devrais partager avec Sergiu, car il en veut aussi, dit-elle en s’arrêtant juste à côté de moi.

Je baisse la tête, je m’accroupis, je fais pousser une écorce aussi grosse que moi autour de l’orange.

– Mais Sergiu a déjà mangé son orange à la fête. C’est mon orange, dis-je la tête appuyée contre le banc, serrant le fruit contre ma poitrine sous mon chandail, comme si je voulais le presser.

Je jette un coup d’œil à mon collègue. Il me regarde avec des yeux luisants d’appétit. Ses lèvres sont humides. Il est à moitié tourné vers moi, attendant que je lui en donne. C’est mon meilleur ami, mais maintenant j’ai l’impression de le détester. Je partagerai n’importe quoi avec lui, mais pas l’orange.

– Allez, donne-le-lui, insiste la harpie. Donne-lui un peu. Allez, tous ceux qui ont une orange, partagez-la avec ceux qui n’en ont pas.

Des grognements retentissent dans la classe. C’est comme si personne ne voulait renoncer à une tranche de son orange.

– Je ne lui donne rien, m’entends-je dire à travers les larmes.

– Mais c’est ton ami.

En effet, Sergiu est mon ami. Nous partageons toujours tout ce que nous avons. Il n’a personne chez lui, il n’a pas de maison, il n’a nulle part où aller. Il ne quitte jamais le pensionnat. Personne ne lui apporte rien. Mais c’est un filou et il se débrouille pour tout dénicher, il m’en donne aussi. Et moi, quand je reviens de la maison et que j’apporte quelque chose de bon à manger, ou quand ma mère vient et m’apporte quelque chose, je le lui donne aussi. Noix, pommes, tartes, beignets, brioches, rôti, œufs durs, tout. Quand quelqu’un lui a volé ses bottes, je lui ai donné une des miennes et nous avons tous les deux marché un pied nu dans la neige jusqu’à l’école. J’ai sauté pour le défendre quand Ungureanu l’a coincé pour prendre son supplément de force. Je l’ai laissé copier mon devoir en mathématiques. Je partage avec lui le bon comme le mauvais. Je partage tout. Mais l’orange ne se partage pas. Ça, il le sait lui aussi.

La harpie pousse son doigt dans ma nuque et dit :

– Allez, avare, radin, donne-lui en ! Donne-le lui! Votre amitié ne vaut-elle pas une moitié d’orange ?

Je continue à regarder Sergiu de travers, mais il a tourné la tête, je ne vois que son menton trembler, comme s’il était sur le point de pleurer. La harpie n’arrête pas de me tirer sur la main, elle veut arracher mon orange, pour qu’elle  puisse la diviser en deux. Je la passe dans mon autre main et je la donne au complet à Sergiu, sous la table. Ça veut dire prends-la toute, bon sang, mais il repousse ma main et me tourne le dos.

La harpie m’attrape la main et parvient à arracher mon orange. Elle se dirige vers son pupitre et la coupe en deux avec un petit couteau qu’elle porte toujours dans son sac.

La voilà qu’elle revient à notre banc, le mien et celui de Sergiu, avec une demi-orange dans chaque main. Il ne les a même pas pelées. Il nous en donne une à chacun.

Nous baissons tous les deux nos têtes et commençons à manger dos à dos.

Je regarde la moitié d’orange sous le banc, dans les dernières lueurs du jour, et il me semble qu’un grand œil humide me regarde comme un animal jaune, terne et malade. Un frisson inconnu m’envahit. Je mange tranche après tranche, lentement, et le goût de mes larmes s’ajoute au goût de l’orange. Cette fois, je ne ressens rien d’enchanteur. C’est juste un fruit. Fibreux et fade. Je ne ressens que le goût amer de la honte. J’ai honte d’avoir commencé à détester Sergiu. Je le déteste parce qu’il existe et parce que je dois partager l’orange avec lui.

Je mange à l’aveugle, les mains sous le banc, comme si j’avalais des couleuvres. Mes doigts sont collants. Comme s’ils étaient couverts de sang.

Le soir, dans la chambre, Sergiu se rend invisible. Il a rapidement enfilé son pyjama et a disparu quelque part, je ne le vois plus. Nous dormons dans des lits côte à côte et je trouve que c’est une bonne chose qu’il ait foutu le camp. J’ai honte de le voir. J’ai honte pour lui aussi d’avoir mangé la moitié de mon orange.

Je tire la couverture sur ma tête et je me laisse aller aux larmes. Les larmes muettes des résidents, que personne ne doit entendre. Je me dispute dans ma tête avec tout le monde. „Je ne sais pas si nous serons encore amis demain”, dis-je ma tête à Sergiu, à moitié endormi.

Et maintenant je l’entends s’installer dans son lit, à côté de moi. Joyeux, comme s’il n’avait pas mangé mon orange, comme si de rien n’était. Il met sa tête sous ma couverture et met quelque chose de froid sur ma joue :

– Pst, voici ta moitié d’orange. J’ai fait semblant de le manger et je l’ai gardé pour toi. Comment pourrais-je manger ton orange ? T’es mon ami.

Je mange la moitié d’orange au lit, dans le noir. La moitié de Sergiu est enchantée. Il a ce goût-là. Je mange lentement, cassant du bout de mes dents cellule par cellule, comme si je faisais à chaque fois un pas craintif vers un pays ensoleillé, loin de chez moi, au bout du monde. Et à la fin, je partage l’écorce avec Sergiu, moitié moitié, comme le font deux bons amis. La pulpe ne partage pas, ça il le sait lui aussi, précisément parce que nous sommes comme des frères.

[1] En Roumanie, pendant la dictature communiste, pour évacuer la religion de l’espace publique, les autorités avaient remplacé le Père Noël, avec la version russe appelée Ded Moroz (en roumain Moș Gerilă, qui se traduirait par Grand-père Claque Dents).

[2] De la même manière, les autorités communistes avaient remplacé la fête de Noël par la fête laïque de l’arbre d’hiver.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!