Veceul lui moș Ion

Moș Ion tocmai a terminat de muls oile la amiază. A pus cheagul în lapte și s-a lungit pe patul din stână, pe niște cojoace aruncate alandala, pline de purici, ca să-și hodinească oleacă șalele. Acuși trebuie să ajungă și țața Lența cu mâncare de-acasă. Încă nu se vede coborând prin Hârtop, așa că moșul are timp și de un pui de somn. Când se trezește, numai bine e și cașul gata de strâns în strecătoare, și mâncarea pusă-n castroane.

– Nepoate, îmi zice moșul, ia du-te tu până devale, la iaz, și numără broaștele alea.

– Sunt multe! Nu știu să număr până la atâta.

– Cum nu știi? Ai terminat clasa-ntâia și măcar atâta lucru n-ai învățat? Vai de capul vostru, cu școala voastră cu tot! Ia să nu te mai duci și-ntr-a doua, că văd că degeaba te duci.

– Dar ce, matale ai învățat la școală să numeri așa mult?

– Sigur că da. Pe vremea mea se făcea carte, nu ca acum. Nu există broaște-n toate iazurile astea câte oi am numărat eu de când mă știu.

– Matale râzi de mine. Ce-ți trebuie să știi câte broaște sunt în iaz?

– Nu râd, bre. Mă gândesc să fac un gheșeft. Prindem broaște și le dăm la export, la italieni.

E adevărat că oamenii din sat prind broaște și le predau la magazin, la Nănuțu, care le adună în butoaie, apoi le trimite la Botoșani. Unii spun că de acolo ajung în Italia, unde sunt mâncate, dar eu nu cred că italienii, care sunt tot oameni, să fie chiar așa de scârboși. Mai degrabă îi cred pe alții, care spun că se face lipici din ele. Nu cred eu că s-ar apuca moș Ion de cules broaște din iaz, lăsând oile de izbeliște. N-are el timp de așa ceva. Cred că râde de mine. Dar nu știu niciodată când râde sau vorbește serios. Că el e foarte serios când râde.

De exemplu, într-o zi l-a pus pe Titi să facă mămăligă. Uneori nu vine nimeni cu mâncare din sat și atunci se descurcă ciobanii cu ce au pe la stână. Moșul era înăuntru, mesteca laptele închegat și aduna cașul în strecătoare, iar Titi moșmondea pe lângă chirosteie, în fața stânii. „Să nu uiți să pui sare!”, i-a strigat moșul. Titi intră în stână cu un pumn de sare, i-l arată lui moș Ion. „Oare ajunge atâta?” Acolo era sare pentru zece mămăligi, asta știam și eu, că doar am văzut de milioane și catralioane de ori cum se face mămăliga, dar Titi nu era sigur dacă e de-ajuns.

Titi ăsta e cam prostuț câteodată, adică se descurcă foarte bine la mânat oile, la dat în strungă, înhamă și deshamă caii, de-aia îl și ține moș Ion pe lângă stână, o grămadă de lucruri știe să facă, însă când e vorba de vreo treabă de femeie, cum e mămăliga sau cusutul, deloc nu te poți baza pe dânsul.

„Mai pune, bre, că poate-i răsuflată”, i-a zis moșul atunci. Și Titi a mai trântit un pumn. Apa s-a zbârlit în ceaun de atâta sare, apoi s-a liniștit. „Bădie Ioane, a strigat Titi – care, fiind mult mai mare decât mine, îi zice «bădie», nu «moș» –, i-am mai pus un pumn și tot nu se cunoaște, e limpede apa.” „Ai luat din sacul ăla desfăcut la gură, de după hârzob?” „Da, de-acolo.” „Ei, ți-am zis eu că-i răsuflată. Mai pune-i un pumn.” Mai zvârle Titi niște sare în mămăligă. „Gata, cred că-i ajunge, strigă moșul din stână, văzând că Titi vrea să intre să mai ia niște sare. Pune-i făină și dă-i bătaie, că mor de foame. Fă-o vârtoasă, auzi? Când îi dau drumul de pe deal, să se ducă de-a dura ca roata până la iaz. Și dacă găsesc vreun boț, te bat cu melesteul peste mâini, ai înțeles?” „Da, bădie Ioane, vârtoasă o fac. Și-o mestec de nu rămâne un boț!”

A mestecat Titi la mămăliga aia, tare ca huma, de-i curgeau sudorile, ziceai că trage la plug. La sfârșit a răsturnat pe măsuță o mămăligă de mai mare dragul, îți venea s-o iei în brațe și să dormi cu ea, nu alta. A tăiat-o frumos cu ața, gata, hai la masă. Gustă el o bucățică, frigându-se la limbă, și începe să țipe: „Văleu, bădie, mămăliga asta e sărată ca dracu’!” „E sărată ca chizda mă-tii”, mormăie moș Ion, și aud numai eu asta, că-s aproape, apoi zice tare, și pentru Titi: „E greșeala mea, Titișor, iartă-mă. Sarea aia stă de astă-primăvară în sac, sacul nelegat la gură, na, m-am gândit că s-o fi răsuflat. Lasă, nu-ți face inimă rea, că nu-ți ia nimeni capul pentru o mămăligă greșită. Pune mâna și fă alta și gata. Dar ai grijă, nu mai pune trei pumni de sare, că ai lăboaiele mari, parcă iei cu lopata. Cred că doi sunt de-ajuns.”

Titi a mai făcut o mămăligă, de data asta doar cu doi pumni de sare, și iar i-a ieșit sărată de-ți amorțea limba. Moș Ion l-a încurajat să mai încerce, că „făină avem, sare avem, dacă se termină, mai aducem”, apoi și-a luat tașca în gât și, fluierând, a pornit oile pe sub pădure, la păscut. Nu cred eu c-a stat nemâncat în ziua aia, sigur avea el ceva de ronțăit în tașcă.

Așa-i moș Ion, nu te anunță când râde de tine. Acum m-a trimis să număr broaștele și tare mă tem că mă ia în râs, dar mă duc, ce să fac, ca să nu se supere pe mine. Că dacă se supără, mă fugărește acasă, or eu vreau să mai stau la stână, îmi place aici. Acasă mă pune mama la treabă. Și la stână fac treabă, dar e de oameni mari, nu ce-mi dă mama de făcut, să împăturesc rufe, să spăl geamuri, să pun bețe pe foc. Aici mân oile la păscut, la adăpat, dau în strungă, car apă de la izvor, spăl bidoanele, mătur târla, fac de pază. Mănânc caș dulce și spumă de pe urdă, ca belferul, am toate dealurile și toată pădurea la picioare, plus iazul, în care mă bălăcesc de câte ori vreau și cât vreau, uneori până iese luna și-mi întinde cărare de lumină până la stână, pe coasta dealului. Dorm într-un cojoc din patru blăni, nici nu-mi pasă de răcoarea nopții, de vânt, de ploaie. La stână e cel mai frumos. Moș Ion nici n-are pretenții, ca mama, să mă spăl seara pe picioare.

Mă apropii tiptil de apă, cât de mult pot, mai spre coada iazului, plină de cosor și mătasea broaștei, unde orăcăiala e în toi. Nici nu mă obosesc să le număr. Nimeni n-ar putea vreodată. O să-i spun lui moș Ion că sunt atâtea câte fire de lână are berbecul cel mare, iar dacă nu mă crede, să numere singur firele. Știu șmecheria asta din povestea cu califul Harun al-Rashid, care i-a cerut unui înțelept să-i spună câte stele sunt pe cer. Bătrânul i-a zis că sunt exact atâtea cât nisip e în deșert. Dacă nu-l crede, să numere firele de nisip.

Când ajung înapoi la stână, o găsesc pe țața Lența strângând blidele de pe masă și îngrămădindu-le sus, pe comarnic. Moșul s-a tras iar la umbră și moțăie, după ce-a lăsat oile în grija lui Titi, care măcar la treaba asta se pricepe.

– Iaca a venit și broscarul, mormăie unchiul meu de sub corlată. Gata inventarul, nepoate?

– Ce inventar? se bagă și țața Lența în vorbă.

– M-a pus să număr broaștele din iaz. A zis că vrea să le vândă la italieni.

– Măi bărbate, nu mai râde de copil. Cum să vinzi broaște? Te râde lumea-n sat.

– Am glumit, Lențo. L-am pus să numere ca să nu uite artimetica învățată la școală. Stă toată vara pe-aici și la toamnă se duce la școală ca stearpa la muls. I-am dat să facă exercițiu, dar fără caiet, înțelegi?

– Și de ce nu i-ai dat să numere oile, în loc să-l trimiți la iaz, să alunece în apă, să vină iar plin de lipitori…

– E șmecher. Știe că sunt 344 de oi, nu se mai obosește să le numere, îmi dă direct rezultatul. Lasă-l să numere broaște, că așa se prinde învățătura de capul lui.

Țața dă a lehamite din mână, adică nu se ia în bețe cu căposul de bărbat-su, îmi pune și mie să mănânc ce-a mai rămas de la ceilalți, un castron de sărbușcă, scrob cu jumări și un dărăb de pâine. Pe urmă se apucă să spele budaca, stropind în jur cu apă și zer.

Deodată se oprește din treabă și o ia la fugă spre pădure.

– Aha, ți-am zis eu să nu bei zer cald după ce-ai mâncat salată de roșii! strigă moș Ion după ea râzând.

Vine țața de la pădure peste vreo zece minute, se apucă iar de spălat budaca. Nici n-ajunge s-o clătească o dată, că iar o ia fuguța spre pădure. Și uite-așa de vreo trei ori într-un ceas. Știu că a trecut un ceas fiindcă atât îi ia lui Titi să ajungă cu turma pe Holmoaca, delușorul de deasupra stânii, spre pădurea Vartan, de unde oile vor mai coborî alene încă un ceas până vor ajunge în coada iazului, la adăpat.

– Mă Ioane, măi omule, te-am rugat cu cerul și pământul de-atâtea ori, fă și tu un veceu la stâna asta. Și parcă nici n-ai auzit. Că de câte ori vin aici, Doamne iartă-mă, că e și copilul ăsta de față, trebuie să mă duc tocmai la pădure pentru o nevoie…

– Și ce, te temi de lup?

– Nu de teamă e vorba. E departe. Tocmai la dracu-n praznic. Te trec toate până ajungi acolo. Și poate mai sunt oameni pe-acolo, te văd când clocești.

– Dar cine te pune să te duci la pădure? Uite, dă-te-acolo, după corlată, că nu te vede nimeni.

– Iar începem discuția asta? Ți-am mai zis că mi-e rușine. Chiar dacă nu mă vede nimeni, știu că sunteți voi pe-aproape și mă rușinez. Vouă vă vine ușor, că sunteți bărbați, oleacă mai nesimțiți, nu vă pasă. Dar eu sunt femeie. Sapă și tu o groapă oleacă mai încolo, pune-i niște haldani în jur, să nu se vadă, și gata, că nu-ți cer să-mi faci castel. Hai, nu zic de tine, că tu ești învățat să-ți sufle vântul… era să-ți spun eu unde, că e copilul ăsta aici, dar zic de vreo femeie care vine să-și ia rândul, vin fete cu mâncare, vine veterinara, dar vin oameni de la oraș pentru brânză, ce te faci dacă au o nevoie, îi trimiți la pădure?

– Sau pe deal. Sunt peste tot găuri de popândău, trebuie să le astupe cineva.

– Ei poftim! Dar oare poate vorbi cineva serios cu tine? Uite, eu atâta-ți spun: mă jur că nu mai calc pe la stână până nu-mi trimiți veste că ai făcut veceu. Mă jur, mai zic o dată! Să te văd eu cum ai să stai aici, în pustietate, nespălat, nemâncat, nebăut și așa mai departe.

Aici moșul a tresărit și s-a ridicat într-un cot.

– Dacă-i cu „și așa mai departe”, uite ce: o să fac veceul ăla, gata. Taci de-acum, că sperii broaștele. Hai, chișc-o acasă! Dar, vezi, nu merge cu șareta pe drum. Ține-o așa, peste deal, tot pe unde vezi găuri de popândău.

După ce țața Lența s-a depărtat, când nu se mai aude troncănitul șaretei pe șleaul uscat de secetă, tare ca piatra, moș Ion se ridică de la umbră și, ca niciodată, pentru că el mereu era contra la orice spune nevastă-sa, face și el pe voia femeii. Ia un hârleț și o lopată și-mi face semn să-l urmez puțin mai încolo de stână. Se apucă bărbătește de săpat sub un dâmb.

– Mătuș-ta asta e cam mofturoasă, nepoate. Dar de data asta să știi că are dreptate. Vrea cucoana veceu? Îi facem veceu, domnule. Au să râdă ciobanii de mine, dar tot îl fac. Adică sunt unii chiar în sat care n-au așa ceva, își fac treaba pe după casă, iar eu să am și la stână! N-au decât să râdă. Nu poți să lași o femeie, ăsta-i adevărul, să umble pe dealurile astea cu poalele-n cap. Nu că-mi sperie câinii și rămân fără pază la oi, dar nu-i frumos, înțelegi? Să ții minte, căposule, ce-ți spun eu acum: când o femeie îți cere să-i faci veceu, muști pământul cu dinții și îi faci veceu imediat, ai înțeles? Pentru că femeia trebuie respectată, chiar dacă-i mai scăpi câte una. Gata cu sălbăticia, că nu suntem obligați să stăm neam de neam în mizerie. De-acum înainte, când o mai veni Lența mea la stână, o să meargă la veceu ca o doamnă. Gata și cu brusturii, fac abonament la „Scânteia”!

Moșul sapă și vorbește, vorbește și sapă fără încetare în pământul împietrit de uscăciune, ars de un soare alb, nemilos.

– Ia du-te până la stână, zice el, trage niște vin din damigeana aia de sub pat și adu-i lui moșu-tu cam o jumate de litru, să mai prindă puteri.

Moș Ion nu prea bea când e la stână. Doar așa, câte o dușcă, pentru vlagă. Și, fiind baciul stânii, nu-i lasă nici pe ceilalți, doi-trei, să se îmbete. Beția și ciobănia nu se împacă deloc, mi-a zis el mai demult. De oaie trebuie să aibă grijă zi și noapte cineva. Dacă te îmbeți, poți să te trezești fără oi, că se duc ca proastele cine știe unde și rămân prinse în sărătură sau cad în vreo viroagă, că sunt atâtea prin Hârtop, pot să-și rupă picioarele, să se înece, să flămânzească, să se sperie de ceva și să se împrăștie, de nu le mai aduni nici cu arcanul, poate să dea o dihanie peste ele, că e pădurea aproape. Dihania poate să fie și om, care nu se dă în lături să poftească o oaie în căruță, dacă o vede nepăzită pe câmp.

Oamenii din sat și-au dat oile pe mâna lui moș Ion, iar el are mare grijă de ele. E cel mai căutat cioban din tot satul. E norocos cine prinde loc la stâna lui. Foarte rar, când își ia liber și vine în sat, oprește la bufet, la tătuța, că ei sunt frați, unul cioban și altul cârciumar, așază o căldare de vin între dânșii și n-o lasă până nu sună a gol. Atunci se suie în șaretă, iar calul, care știe și drumul, și năravul stăpânului, îl duce până la poartă, unde țața Lența îl așteaptă cu răbdarea și cu îngăduința femeii care nu-și vede bărbatul acasă decât de două ori într-o vară.

Trei zile a săpat moș Ion la frumosul veceu care, zicea el, va schimba pe veci obiceiul barbar al ușurării în jurul stânii. A făcut o groapă adâncă, să nu se umple o sută de ani. Muncă de ocnaș a fost acolo, dar moș Ion nu s-a oprit.

– Dacă tot facem un veceu, atunci să facem unul mare și frumos, să simtă femeia că ai făcut ceva special pentru ea, îmi zice moșul, mai mult ca să-și dea lui curaj să mai sape, decât ca să-mi explice mie ce rost ascuns are veceul lui, altul decât obișnuita întrebuințare.

La urmă i-a făcut podea din pari groși, l-a îngrădit cu stuf împletit frumos, i-a pus o foaie de azbest deasupra.

Ieri l-a terminat și m-a trimis în sat s-o anunț pe țața Lența că e gata, azi vin cu țața la stână, că tocmai e rândul ei să aducă mâncare la ciobani și să ia cașul.

Mătușă-mea vede veceul de departe, lângă stână, și-i dă bice calului, că vrea să ajungă mai repede, să vadă minunea de aproape.

– O face pe nebunul omul ista al meu, dar are suflet bun și ține mult la mine. Dacă mi-a făcut el și veceu, îți dai seama! Dii, dii!

– Singur l-a săpat, să știi. Și i-a ieșit tare frumos, l-am lăudat și eu pe moș Ion.

Ajungem la stână. Țața Lența sare sprintenă din șaretă, nici nu dă jos calabalâcul, mâncare, schimburi curate, strecători, bidoane pentru zer, tot ce-a adus  de acasă, ci trece ca vântul pe lângă bărbat-su, parcă nici nu-l cunoaște, și o ia înspre veceu, plină de bucurie.

– Unde fugi, fa, în halul ăsta? strigă moș Ion, răstit, când o vede încotro se duce.

– La veceu, să văd ce-ai făcut. Dumnezeu să-ți deie sănătate, Ionică! Am ajuns și eu ziua aceea să merg la veceu ca oamenii, nu în pădure, ca animalele.

Și vorbind, tot înaintează spre cașcarabeta împrejmuită cu haldani, dar tot mai încet, nedumerită de încruntarea omului ei.

– Pleacă, fa, de-acolo, că-ți rup picioarele, strigă moș Ion pe un ton și mai aspru, punând mâna pe o bâtă ciobănească.

Gura i se încleștează, din ochi îi țâșnesc așchii de furie. Uimită, țața Lența murmură:

– Dar… Măi Ionele, am și eu o treabă, mă duc până la veceu. De acasă mă țin!

– Du-te la pădure!

– Doamne-Dumnezeule… Dar… De ce să nu mă duc la veceu? De ce l-ai mai făcut?

Moș Ion face câțiva pași spre țața Lența. Ea se dă, speriată, un pas înapoi.

– Fa Lență, zice el stăpânindu-și mânia, am făcut veceul ista așa de adânc și de frumos… Trei zile am săpat, mi-am rupt mâinile și mi-am dihocat șalele săpând. Dar când l-am terminat și am văzut ce răcoare e la adâncimea aia, mi-am scos damigeana de vin de sub pat și am pus-o la rece. Așa că să nu te prind acum că-mi spurci beciul. Tai-o la pădure!

Țața Lența se uită cu gura căscată la el. Moș Ion, deodată liniștit după ce i-a dat vestea cea proastă, luându-și parcă o greutate de pe inimă, adaugă cu o voce caldă, împăciuitoare:

– Și scăpăm și de-o cheltuială, nu mai facem abonament la ziar.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!