Vedenia

Cartierul dormea înfășurat în pledul gros al întunericului. Blocurile maronii, care ziua semănau cu niște cozonaci crescuți din pământ, erau acum topite într-o masă neagră, enormă. Ici-colo, la geamuri, clipoceau prin ceață câțiva brazi de Crăciun. O liniște udă și grea acoperea totul. Era spre dimineață, în noaptea de Ajun; oamenii dormeau după o petrecere generală, zgomotoasă, care pentru câteva ore însuflețise cartierul.

O lumină se aprinse la parterul unui bloc; din geam, o cascadă leneșă de lapte se revărsă câțiva pași mai încolo, unde ceața o înghiți cu totul.

Un bărbat între două vârste, cu gulerul flanelei tras până sub ochi, se apropie de geam și răzui gheața cu o monedă. Apoi își lipi fruntea de bucata de sticlă curată. Rămase mult așa: nemișcat, lipit de geam, cu privirea pierdută, parcă dormea cu ochii deschiși.

Într-un târziu scoase ceva din buzunar, un biscuit sau un colț de pâine, și începu să ronțăie. De undeva, dintr-un sertar, luă un ziar și se apucă să-l răsfoiască. Stărui asupra titlului, pe care îl și mângâie cu două degete, în lung, ca și cum ar fi îndreptat șuvița unei femei dragi într-un moment de tandrețe extatică. O pisică își iți capul pe sub brațul lui, apoi i se cuibări la piept, zgribulită. El își lipi obrazul de blana ei și continuă să răsfoiască ziarul. Citea cu încântare. Parcă o mână nevăzută se ridica din pagină și îl mângâia, îi îndrepta pe față încruntările unor supărări adânci.

Deodată, cum citea scufundat cu totul în cuvinte, tresări violent. Pisica se sperie și sări din brațele lui. Bărbatul se repezi cu capul spre geam. Încerca să descâlcească în zadar cu privirea câlții ceții și ai întunericului. Începu să zgârie cu unghiile gheața subțire.

Mai repede, mai repede.

Și brusc se opri.

Văzu cum în zidul rece al nopții se deschide o crăpătură de lumină palidă. Și cum din despicătură se desprinde și vine spre el, plutind lin, la o palmă de pământ, un bărbat înalt, cu un ciuf în frunte. Strângea o carte la piept, peste cămașa albă. Privirea lui trecea prin geam, prin ochii bărbatului încremenit de uimire, se pierdea în hăul lumii.

Părea o statuie. Alunecă până aprope de geamul luminat și se opri. În jurul arătării ardea o lumină albă ca hârtia de ziar.

În casă, bărbatul rămase cu gura căscată, cu ochii bulbucați. Încercă să-și facă o cruce, dar mâna îi căzu de la frunte ca retezată de satâr.

– O Doamne! murmură bărbatul… Fie-ți milă!

Și atunci arătarea, ieșind din amorțirea ei nepământeană, duse mâna la spate, se scotoci în buzunar și începu să arunce în geam, rar, cu mișcări moi, monede de 50 de bani.

Apoi întinse mâna prin geam, luă ziarul.

– E al meu! spuse fantoma.

Și plecă plesnindu-și indiferentă bretelele de umeri.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!