Aisbergul Florentin

Nu e prima oară când Florentin Florescu moare. Din nefericire, e ultima. Când scriu aceste rânduri, cel mai talentat jurnalist pe care l-am cunoscut este înmormântat la Vorona. „Monitorul de Botoșani” a scris, sec, neinspirat, parcă trădând dispariția talentului autentic din presa locală, că Florentin Florescu „a trecut la cele veșnice”, „a plecat la ceruri”. Nu fiți așa de siguri. Florentin era un șmecher. Cine știe pe unde bântuie!

Ultima oară vestea morții lui mi-a venit de la Ionuț Poclid, prietenul nostru comun.

– A murit Florentin Florescu, a murmurat Ionuț la telefon.

– Doamne!

Am avut o bănuială. În loc să întreb cum s-a întâmplat, când, unde, mi-am reprimat aceste curiozități prostești, l-am întrebat de unde știe. Asta face întâi și întâi un ziarist: verifică sursa.

Ionuț știa de la Val Guraliuc. S-au întâlnit în piață și Val i-a spus că a murit Florentin Florescu. Val știa de la Ivan. Ivan, de la Socrate. Socrate, de la epigramistul Gheorghe Hreapcă. Când am văzut că lanțul informației se întinde și devine tot mai fragil, gata să se rupă de propria greutate, am început să sper.

L-am sunat pe Florentin.

De obicei, când trăia, nu prea îl găseam la telefon. Ori era pe la țară și nu avea semnal, ori pierduse telefonul, ori era bateria descărcată, ori nu mai avea credit, ori dormea lemn. Însă de data aceasta, așa cum îi stă bine oricărui ziarist, chiar mort fiind, a răspuns de la primul țâr.

– Florică, ești mort?

– Mort de beat. Dar nu de tot, încă mai dau din picioare. Mai merge o Voronskaya.

– Umblă prin oraș zvonul că ai murit.

– Dezmint categoric.

În ultimii ani, din când în când mai aflam că Florentin a murit.

Cel mai credibil zvon a fost atunci când m-a sunat Ticuță Bojescu și mi-a dat trista veste plângând. Am plâns amândoi. L-am bocit până l-am trezit din morți. Fiindcă exact când am închis convorbirea cu Ticuță, m-a sunat Florentin, ca de obicei, să-i încarc cartela telefonică.

– Deci nu ești mort! am strigat cu bucurie.

– Evident că nu. Crezi că mi-aș permite să te sun de pe lumea cealaltă? E scump roamingul.

O dată a murit la Dorohoi, pe urmă la Ripiceni, la Vorona murea des, când dispărea cu zilele, a mai murit și pe la Darabani. De câte ori auzeam că a dat ortul popii, îl sunam și vorbeam cu el.

– Să mă suni și pe lumea cealaltă.

– Sigur, Florică. Să-mi dai prefixul.

Ultima oară, acum, m-a sunat fosta lui nevastă. Mi-a stat inima. De data asta, mi-am zis, bietul Florentin chiar a murit. E mort rău de tot. Asta e din finalul unuia dintre reportajele lui sclipitoare: „La ieșirea din sat, în mijlocului drumului era o mâță moartă. Dar moartă rău de tot”.

A murit chiar de ziua lui, când tocmai împlinise 57 de ani. În somn. Probabil băuse din nou. Nu cunosc detaliile și nici nu vreau să le aflu.

M-a durut moartea lui, dar nu m-a surprins. Repetatele morți anterioare nu mi-au călit câtuși de puțin sufletul, nu m-au pregătit deloc.

A fost o moarte de mult anunțată. Florentin mai atârna în lumea noastră doar agățat de toarta unei halbe. Mi se rupea inima de fiecare dată când îl vedeam, în drumurile mele prin Botoșani. Scufundat tot mai adânc în alcool, tot mai abulic, tot mai neîngrijit, tot mai bolnav, din ce în ce mai singur și mai trist. Pierduse casă, familie, serviciu, trăia ca vai de el în Vorona, la maică-sa, din pensia ei.

Odată l-am dus până acasă cu mașina. N-am vrut să intru. Casa frumoasă și curată de altădată, unde veneam aproape săptămânal în ultimii ani de liceu și până după revoluție, era dărăpănată, plângea cu ferestrele murdare; curtea –plină de bălării uscate, gardul – aplecat. Mi-a mărturisit că nu avea nici lemne de foc și că luni de zile a stat și fără curent, fiindcă nu-l plătise.

– Uite cum ai ajuns, bătrâne! Te distrugi. Îmi vine să te bat! Dacă veneai în București atunci când te-am chemat, prin 2000, azi ai fi fost un ziarist faimos. Orice redacție te-ar fi primit cu alai.

A lăsat capul în jos și a oftat de-am zis că dărâmă gardul. Nici n-ar fi fost greu, la cât de șubred era. Iar el, prietenul meu, și mai șubred: cu ficatul ars de băutură, cu picioarele umflate, pline de ciorchini de varice, cu pielea devastată de bube și de scărpinături violente, cu o umflătură uriașă la subsuoară, întinsă până pe piept, ceva ce îl făcea să țină brațul depărtat de trup.

– Uite, acum și umflătura asta… Măcar știi ce e cu ea? Ai fost la medic?

– La „Rapsozii Botoșanilor” trebuie să ajung, nu la medic. Nu vezi că umblu cu cimpoiul?

Mereu o dădea pe glumă. Florentin, chiar și când era dărâmat total, găsea în orice prilejul să facă o glumă. Inteligența și umorul i-au făcut celebritatea în Botoșani, i-au dat strălucire reportajelor, l-au făcut să fie simpatic și acceptat chiar atunci când devenise insuportabil. Dar în ultimul timp umorul lui nestăvilit avea, cel puțin pentru prietenii apropiați, o vibrație de tristețe profundă. Era strigătul de umanitate dintr-un om decăzut, care nu mai voia nici să lupte, știind că nu mai poate, dar nici să abdice total. Glumele lui din anii din urmă, oricât de reușite, aveau ceva din tristețea unui fir de fum ridicându-se din ruine.

Mi-am impus atunci să nu-i mai dau de băut când ne întâlneam. Îmi ziceam că astfel nu-i fac rău cu mâna mea.

La următoarea vizită i-am dus două sacoșe cu mâncare. Luasem la grămadă ce se găsea pe raft în magazinul din Vorona. A început să cotrobăiască prin pungi, scotea unul după altul pachetele cu mâncare și le punea deoparte, căutând sticla de vodcă fără de care nu își imagina că aș fi putut veni la el. M-a privit nedumerit când a dat de fundul pungii.

– Nimic?

– Nimic. Vezi, ți-am adus o sticlă de ulei.

– Ce să fac eu cu uleiul? Să-l pun în candelă?

– Am zis să-l ai acolo, în caz că vrei s-o iei pe ulei. Uite și un cubuleț de drojdie, dacă vrei s-o iei pe drojdie.

– Mai bine îmi aduceai un plug, că eu dacă nu beau nimic o iau pe arătură.

Până la urmă i-am luat niște vodcă la un bar jegos de pe strada lui. Oricum ar fi făcut asta și singur și poate ar fi băut cea mai toxică poșircă. Ori s-ar fi îndatorat. Ori – și de asta mă temeam cel mai tare – s-ar fi umilit.

De la prieteni cerea cu demnitate. Și cu umor. Nu puteai să te superi pe el.

Pe actorul Marius Rogojinschi l-a abordat odată prin oraș:

– Salut, Marius. Ce faci? Ai timp să dai o vodcă?

– Florentin, eu nu mai beau din 1996.

– Bine… Atunci rămâne pe data viitoare. Până atunci ai timp să-ți revii.

Mie m-a zis atunci direct, cu zâmbet, cu luare de mână și tras spre bodegă:

– Hai, dă o moleculă!

Și i-am dat. Cu strângere de inimă, gândindu-mă la fostul nostru prieten Horațiu Ioan Lașcu. Ce poet! A murit tot de băutură, la numai 33 de ani, după ce a apucat să publice o carte cu poezie cât în toate celelalte cărți, nenumărate, ale poeților din Botoșani. A căzut pur și simplu pe stradă, din mers. Inima lui uriașă s-a dovedit a fi o biată inimă de om, a crăpat ca lovită cu biciul.

Mă temeam că Florentin va păți la fel mai devreme sau mai târziu. Și totuși l-am dus atunci la cârciumă. Îi eram cumva dator. Am băut cu el de când ne-am cunoscut, din toamna lui 1984. Ne-am întâlnit la cenaclul de la Casa Tineretului. Eu eram la liceu, el merceolog la Electrocontact. Eu eram cea mai săracă ființă de pe planetă, el avea salariu. Plătea la restaurant. Apoi plecam cu ultimul autobuz la Vorona, la părinții lui, și continuam a doua zi, la bufetul din sat.

– Unde plecați? ne întreba mama lui.

– Mergem să luăm măsuri.

Luam cu cinzeaca, luam cu suta, cu jumătățica.

Toate ședințele de cenaclu le încheiam cu o băută frumoasă, cu poezie, cu muzică (ne cânta Vasile Asiminicesei la chitară), cu polemici, dar mai ales cu râsete, o hăhăială sănătoasă care ne făcea să nu resimțim până la os mizeria de lume în care trăiam. Nu există nimic mai frumos în tinerețea noastră decât acele beții literare, explozii de talent și de nebunie, așa cum nu există nimic mai urât în viața noastră decât acele beții pur si simplu de mai târziu, când beam doar ca să bem.

Plecând din Botoșani, am rărit paharele. El a rămas acolo și a plutit ca un crocodil, doar cu ochii la suprafață, în balta cu vodcă. De câte ori reveneam în oraș, o făceam lată – și încă mai era frumos. Până am simțit că și eu și prietenii mei alunecăm în sticle, trași de vârtejul băuturii, unde riscam să rămânem sterpi și inexpresivi ca niște broaște în formol. Eu voiam muzică, nu orăcăială. Așa că am închis definitiv caneaua în urmă cu 14 ani.

Florentin n-a avut puterea asta. N-am putut să-l ajut, mai ales că nici nu prea s-a lăsat ajutat. Căpătase parcă un fel de poftă dementă a autodistrugerii. Nenorocita asta de boală, că asta este, l-a acaparat puțin câte puțin, l-a măcinat. A pierdut totul. Totul s-a risipit în jurul lui. Dar umorul a rezistat până în ultima zi.

Florentin putea să scrie un reportaj frumos, o epigramă, o poezie, o satiră etc. despre orice. Nu am mai văzut așa talent, atâta vervă, o spontaneitate neobosită ca la el. Citindu-i cărțile de reportaje „Căruța cu moldoveni” și „Săraci lipiți paharului”, mi-am reamintit cu câtă ușurință și cu câtă pasiune le scria, pe un colț de masă, cu un pahar alături.

Numai el putea să spună, văzând în jurul lui o liotă de copii într-o casă de țigani, că „văzuți de sus, mulți și mărunței, semănau cu o pălărie de floarea soarelui”. Numai el putea să spună, scriind pe timpul lui Ceaușescu o istorie a folclorului nou (era atât de curajos Florentin!) că „omenirea a descoperit focul pentru că acoperit nu ardea”. Apoi inventaria diferite forme de folclor din preistorie („Bade, fir de rostopască, / Ia-ți măciuca, ochii cască / Fiindcă vine de pe deal / Omul de Neanderthal”), trecând prin Evul Mediu („Scoate-ți viziera, bade, / Să te pup, că bine-ți șade. / Doar n-ai vrea în uliță / Să te pup pe suliță”), ajungând în comunism („Badea, fir de flamură, / E fruntaș pe ramură/ Și-are-așa o poză mare / La panoul de onoare”) și până în zilele noastre („Cine te-a trimis, Dorino, / Să speli vase la Torino?”).

Râdea, ca să le îndrepte, de prostie, de snobism, de indolență, de falsitate, de minciună. Ne citea epigrame la cenaclu, la cârciumă, și multe din ele îmi rămâneau scrise în memorie, mai știu și-acum multe pe de rost:

Unei răsfățate

La mămica ei mereu
Ea era un Dumnezeu,
Suflet ocrotit de zei:
Dumnezeul mamei ei.

Era timid. Îndrăgostit de o colegă de-a mea, îi scria poezii, în loc s-o ciupească bărbătește de fund, greșeală pe care am făcut-o și eu. Amândurora ni se potrivește epigrama asta:

Idilă șahistă

Prin sită gândurile-mi cern
Că nu-nțeleg băiatul
Ce ține fata-n șah etern
Când ea-i propune patul.

Îmi amintesc de epigramele lui subversive pe care a avut îndrăzneala să le și trimită la un concurs național („De stăm să judecăm de azi pe mâine / Vom constata un lucru bunăoară / Că nu există muncă fără pâine, / Există numai muncă voluntară”; „Putem să mergem mai departe încă / Şi-om constata acelaşi lucru mâine / Că nu există pâine fără muncă / Ci pur şi simplu nu există pâine”), de satirele lui cu președinți de CAP și activiști de partid, care ne făceau să ne tăvălim de râs la cenaclu, parodiile lui sclipitoare („Pe dealul sterp până mai ieri / Azi s-au plantat gutui și meri/ Și tot se-ntreabă doi cheflii: / – De ce nu vii? De ce nu vii?”; „Ce minunat a fost aseară/ La pieptul tău de domnișoară! / Natura tremura în toamnă…/ Îți mai aduci aminte, doamnă?”), de splendidele lui cronici literare, presărate cu perle de umor, de pamfletele lui din anii ’90 contra lui Iliescu și a comuniștilor…

Nici minerii n-au scăpat de înțepătura lui:

Vin minerii să ne-nvețe
Strategiile puterii
Cu lămpașe și sânețe,
Vin minerii!

Un miner e garanția
Siguranței în guvern
Promovând democrația
Din infern.

Ei creează paravane
Celor ce le țin isonul
Ca să-și vadă pe ecrane
Ecusonul.

De la lege fac eschivă
Încă de la începuturi,
Vor pe toți ce-s împotrivă
Să-i ia-n șuturi.

Alții spun cum că alcoolul
Le-ar spori euforia,
Aducând aici obolul
Primăria.

Dac-ar fi precum se spune,
Simt convingerea deplină:
Mamă, eu mă duc în lume,
Plec la mină!

Florentin Florescu a fost un ziarist rebel și original, încălzit de un umanism fierbinte, chemat tot timpul de orizonturi necunoscute. Când ghiduș, când caustic, a scris singur un capitol important din istoria presei botoșănene de după Revoluție. Poate se va ocupa cineva vreodată să-l alcătuiască.

Neglijent cu sine, neglijent și cu scrierile lui, Florentin a pierdut aproape tot ce a scris, în afară de articolele rămase în ziare, unele adunate în cele două volume pomenite mai înainte. Era tare bucuros când îmi mai aminteam o epigramă de-a lui. O nota repede pe o hârtiuță, urmând invariabil să o piardă și pe aceea. La fel cum își pierdea și telefoanele.

Recitind acum ce a lăsat Florentin, atât cât s-a păstrat scris, dar și partea folclorică a creației lui, desprinsă de autor și plimbată din gură în gură, ați putea spune că am exagerat spunând la început că el e cel mai talentat ziarist pe care l-am cunoscut.

Da, a fost cel mai talentat dintre noi. Dar nu și-a exploatat talentul în toată forța lui. Ultimele reportaje, înainte de a-și pierde și postul de colaborator la ziar, erau doar niște însăilări – dar și acelea cu sclipiri imposibile la altcineva –, niște articolașe scrise din fugă, înainte de a se lăsa ceața vodcii peste splendoarea minții lui, doar ca să câștige și el o pâine.  Care pâine până la gură în vodcă se prefăcea, amin! Ar fi putut mult mai mult dacă nu-l dobora nenorocita asta de patimă, dacă viața ar fi fost mai darnică cu el. Florentin, cu talentul lui colosal, a fost un aisberg scufundat în vodcă, din care noi nu vedeam decât o mică parte. Și tot el a fost și Titanicul. Pe cine să acuzi pentru asta? Pe mine, pe cei care i-au dat de băut? Nu. Se descurca și singur. Poți bea pe socoteala altora, dar întotdeauna pe pielea ta.

Dar prietenul meu nu era numai un ziarist talentat, nu doar pentru asta l-am prețuit. Era în primul rând un om bun ca pâinea caldă, blajin, săritor, modest, sensibil, politicos, de o timiditate aproape bolnăvicioasă. Tot timpul cu zâmbetul pe buze, tot timpul cu ranița sufletului plină de merinde, simpla lui apariție înveselea într-o clipă atmosfera, totul în jurul nostru căpăta nuanțele spiritului său cuceritor. El era mereu picătura de cerneală care colora apa chioară în care ne bălăceam până la apariția lui.

Așa vreau să mi-l amintesc: râzând în hohote, cu palmele peste ochi sau lovindu-le de genunchi, scriind pe un colț de masă, mâncând fericit o bucată de salam pe o bancă în parc, cu zâmbetul lui frumos când îmi aducea câte ceva de mâncare la internat, cotrobăind îndelung în veșnica geantă dată pe după gât, cu câte o carte înfiptă la spate, sub curea, chiar și dând un pahar pe gât, dar numai din perioada acelei tinereți nebune, când alcoolul era în noi, nu noi în alcool.

Florentin n-a avut noroc. Substanța lui delicată n-a rezistat la duritatea lumii în care a trăit. A murit chiar de ziua lui. Făcând un paradox în chiar spiritul său, Florentin a murit când s-a născut.

Îmi va fi dor de tine toată viața, prietene. Primește pentru prima oară de la mine, în loc de vodcă, o lacrimă cât toate vodcile noastre.

Autorul nu scrie fără cafea.
Susține acest viciu!