Viorel Ilișoi – Vă rog să definiți, pentru început, termenul de SF – literatură științifico-fantastică, pentru a ne pune de acord asupra termenilor.
Cristian Tudor Popescu – Mă temeam că vei începe cu această întrebare. Mă tem că aici lucrurile nu sunt destul de clare; există atâtea interpretări, încât îmi vine mai ușor să spun ce nu este SF-ul. Adică nu este nici literatură științifică, nu este nici fantastică; și ar mai lipsi să spun că nu este nici literatură ca să fie paradoxul complet. De ce nu e științifică și nu e fantastică e simplu de explicat. Termenul provine dintr-un rusism introdus la noi de sovietici prin anii ’50, deci nu prin intermediul formulei anglo-saxone „science-fiction“, care măcar păstrează cuvântul esențial: „fiction“. În formula aceasta sovietică se introduce cuvântul „fantastic“, care n-are absolut nicio legătură cu SF-ul (și așa îi vom spune de aici înainte: SF, această abreviere putând fi în locuită la fel de bine cu alta, oricare alta, de exemplu ȚV; e același lucru). Aș spune că acest SF e o chestiune care transcende atât știința, cât și fantasticul. Fantasticul e o chestiune separată, care chiar nu are nicio legătură cu SF-ul. Fantasticul reprezintă, nu?, o rupere completă a regulilor realului: este ieșirea din real în altceva. Pe când SF-ul reprezintă o păstrare (cu excepția unor ipoteze inițiale solide ale textului), o foarte strânsă raliere la realitate și la metodele literaturii realiste.
– Și totuși: ce este SF-ul, ȚV-ul?
– Aria SF-ului e foarte largă: trebuie văzută așa ca o pată cu centrul mai intens colorat și cu marginile mai palide. În centru se găsesc scriitorii de ficțiune speculativă – și iată că am găsit o interpretare pentru SF –, care sunt foarte atenți cu acest condițional al prozei SF: imaginarul. Ei trebuie să fie consecvenți cu sine, să introducă niște ipoteze posibile și finalmente să surprindă, să nu poată fi întrezărit finalul din datele inițiale ale prozei. Adică reacția este de vertij intelectual, încât să spui: ia uite, domnule, la asta nu m-aș fi gândit niciodată! Și, de obicei, SF-ul este și un lucru de foarte mare anvergură. Ela re o vocație planetară care angajează rasa umană, în general, ceea ce literatura mare – să-i spunem așa – nu prea face. Mă rog, ea se ocupă mai mult de destine particulare, ce nu pot fi generalizate la modul absolut. Dar SF-ul poate să facă asta și într-o proză de trei pagini. Deci cred că e imposibil de dat o definiție satisfăcătoare SF-ului, mai ales la ora actuală, când autorii scriu atât de diferit, când e atât de diversificat. Dar, după părerea mea, nici nu e nevoie de o definiție, pentru că SF-ul există și se dezvoltă fără a ține seama de definiții.
– Această dificultate de a defini se datorează unei carențe de ordin teoretic, lipsei unei „doctrine“ a literaturii de acest gen? Mă gândesc că este sigur și o lipsă a criticii, pentru că orice gen literar, orice mișcare sau generație literară își are criticii proprii care să o studieze, să o explice, ca finalmente să o impună. Lipsesc criticii specializați.
– Da, dar la cât de bicisnic este SF-ul ca producție, cantitativ vorbind… este modest… Câți scriitori de SF cunoști de-a lungul a 30-40 de ani? Eu nu știu dacă ai autori buni câte degete la o mână. Deci pe ce să se exercite acești critici? Au existat câțiva: Florin Manolescu, Voicu Bugariu, Corneliu Robu, care au încercat să facă ceva în domeniu, dar cumva au renunțat din lipsa obiectului. Producția SF românească a fost foarte săracă, iar acum, după ’89, lipsește cu desăvârșire.
– Ce repere ați marca într-o eventuală istorie a literaturii SF din România?
– Știi că există moda aceasta precursorilor dusă până la Homer. Mă rog, ea la noi poate fi întinsă până la romanul lui H. Stahl „Un român pe lună“, de la începutul secolului XX, la niște scrieri ale lui Take Ionescu și așa mai departe.
– Despre acel Take Ionescu este vorba?
– Da, chiar el, marele politician. A fost și un ziarist redutabil, și scriitor. Pe la 1875 a publicat „Spiritele anului 3000“, operă SF, sub numele Demetriu G. Ionnescu. Ion Hobana a făcut o antologie foarte interesantă, „Vârsta de aur a anticipației românești“, unde descoperă că și Arghezi a scris SF – nu proză fantastică, nu onirică, nu absurdă: SF! Macedonski apare și el cu o proză… Deci cam pe aici sunt începuturile, dacă ținem neapărat să-i facem o genealogie nobilă genului. Mai există un reper important și prin anii ’30: Felix Aderca, eseist, romancier și gazetar, a scris și „Orașele scufundate“, realmente o carte remarcabilă, un reper pentru perioada respectivă chiar pe plan european. Apoi, în anii ’50 s-a insemniat acest fenomen pe cale sovietică. A apărut colecția de povestiri științifico-fantastice coordonată de Adrian Rogoz. Momentul de maxim al SF-ului în România a început odată cu dezghețul politic, prin ’65. Atunci au apărut Vladimir Colin, care se ocupase de altele și de atunci s-a axat brusc pe SF, ajungând chiar să scrie o capodoperă a genului, Mircea Opriță, Gheorghe Săsărman, care erau deja niște autori cu reale valențe literare; ei au reușit pentru că SF-ul, dacă nu e literatură, nu e nimic. Iar ei făceau literatură. În ciuda intruziunii științelor exacte și a tot felul de terminologii sofisticate, singurul criteriu de validare a textului SF este cel literar. Pe noi nu ne interesează textul din punctul de vedere al cercului „Micii inventatori“ sau „Mâini îndemânatice“, nu ne interesează nu știu ce previziuni futurologice, cum o să fie peste 100 de ani și dacă se împlinesc acestea sau nu, nu ne interesează nici ideile tehnice, nu ne interesează decât valoarea literară. Pe de altă parte, sigur că și acestea pot să intereseze pe cine crede de cuviință. Deci acești scriitori apăruți la jumătatea deceniului al șaptelea rupeau cu ceilalți din prima generație, care nu făceau decât, eu știu, un soi de proletcultism cosmic: firește, viața, politica, literatura se întrepătrund și asta făceau și ei – era vorba de căpitani sovietici de nave, chestii din astea, în care se manifesta vocația politică a epocii.
– Faptul că sovieticii au inseminat la noi SF-ul și nu Occidentul, asta a dăunat SF-ului românesc? Adică ce are SF-ul sovietic?
– Nu pot să spun că ne-a dăunat, doar că ne-a format într-un anumit fel. Este o deformare impusă de la naștere, o malformație congenitală. SF-ul sovietic chiar are niște lucruri foarte bune, adică n-ar fi ceva rău în sine, pentru că acolo sunt un Beleaev, un Efremov, frații Strugațki, Kirguliciov și așa mai departe, o serie de autori cu totul și cu totul remarcabili. Problema este că noi n-am avut acces decât la textele sovietice. Ar mai fi trebuit și altceva, or, noi altceva n-am avut vreo 10 ani, când nu s-a scris decât despre fructuoasa colaborare româno-sovietică în exploatarea spațiului cosmic, plantat de flori roșii pe Marte sau fertilizarea deșertului Sahara. După generația lui Opriță, a lui Săsărman, a lui Sergiu Fărcășan, Ov. S. Crohmălniceanu (care s-a apucat atunci să scrie SF și a scris niște lucruri foarte bune) a urmat un blackout, o zonă de întuneric, începând de prin ’74, când n-a mai putut să publice decât Vladimir Colin – câte o carte la doi ani – și, în rest, nimeni. Până prin ’80 a fost un deșert aproape total.
– Și atunci, prin acei ani, acest gen de literatură era încurajat suspect de mult: apăruseră cenacluri SF prin mai toate școlile, prin secțiile de sculărie ale fabricilor, se organizau tabere… Un sat mic, Guranda, din județul Botoșani, devenise centru al mișcării SF în rândul elevilor… Eu am fost acolo, eram elev, și nu mi s-a părut nimic deosebit, dar presa comunistă cânta pe toate vocile fenomenul de la Guranda. Care este explicația acestei forțări a producției de literatură SF?
– Întrebarea conține jumătate de răspuns pentru că are în ea cuvântul „forțare“. Răspunsul este foarte simplu: orice fenomen care venea împotriva profesionalismului și a valorii în artă era de folos puterii. Orice, începând cu toate fazele „Cântării României“. Deci ideea lui Ceaușescu era că nu avem nevoie de scriitori profesioniști: să vină elevul, să vină clasa muncitoare, să vedeți că și ăștia scriu. Și ce scriu! Nu-i mare lucru, numai să-și pună mintea! A intrat UTC-ul pe fir, fenomenul a fost inflamat. Era penibil la un moment dat: existau pe puțin 50 de cenacluri în țară, niște băieți care nici matematică nu știau, nici limba română n-o prea știau… și în general nu prea știau nimic și nici măcar de ce se aflau acolo. Poate era doar un mod de a evada din cenușiul realității de atunci. Mai venea câte unul și mai citea ceva despre OZN-uri sau nu știu ce și lumea se bucura așa, ca la Moși, adică vedea o chestie. Deci asta a fost mișcarea, care și-a atins apogeul prin anii ’85-’87, când erau tabere naționale, consfătuiri, concursuri și așa mai departe. Din ea, din fericire, s-au selectat câțiva scriitori adevărați: Mihail Grămescu, Alexandru Ungureanu – care dovedeșter acum a fi cel mai bun dintre toți, finalmente, și cel mai insistent în gen, scrie și acum… fatalmente, eu, mă rog, Lucian Merișca, Lucian Ionică… Vreo 7-8 autori, să zicem. Cam ăsta a fost beneficiul. Prea puțin pentru amploarea fenomenului.
– Și după ’89?
– Dezastru! Scrisul SF s-a desființat practic. Cu excepția lui Dănuț Ungureanu, care a și produs un roman ce va apărea în curând, n-a mai scris nimeni. Eu m-am apucat de gazetărie, Mihail Grămescu a renunțat din anumite motive… mă rog, el are și niște probleme cu sănătatea… Alexandru Ungureanu s-a apucat de afaceri, am înțeles, pe la Bacău… și în general cam toată lumea s-a apucat de alte lucruri. Lucian Merișca e pe la radio… Deci am fost cuprinși cu toții de acest val al momentului postrevoluționar în care trebuie să-și câștige existența. Toate structurile se refac și nu ai timp să scrii pentru că trebuie să faci altceva: este un timp al acțiunii. Tinerii nu mai scriu. De bătrâni nici nu mai vorbesc. Ce să mai pretinzi de la Hobana, de la…? Ei, ca autori, sunt deja terminați, n-au ce să mai ofere decât ca exegeți sau eu știu…
– Pare-mi-se că aici apare o contradicție în ceea ce spuneți.
– Care?
– Se știe că acest gen de literatură e foarte vandabil, se poate câștiga din așa ceva: atunci de ce acești scriitori au abandonat, trecând „în alte munci“, când foarte bine ar fi putut câștiga din scrisul lor? – scrisul răspunzând, se vede, destul de bine momentului acțiunii, cum numiți această perioadă.
– Teoretic ai putea avea dreptate, dar practic s-a întâmplat ceva ce eu am spus la o lună de la revoluție că se va întâmpla: va trebui să facem față unui val de traduceri. Concurența este zdrobitoare. Eu însumi, care am un oarecare nume în domeniu, îmi vând greu cărțile pentru că am un nume românesc. Este tentația de nestăvilit a necunoscutului, a noului. Nu vreau să everacizez, dar ceea ce se întâmplă acum este grotesc. Moare lumea citind prostiile alea de Sandra Brown și tot soiul de autoare din astea foliculinice aduse de peste hotare și toată maculatura asta înfiorătoare care-ți cade în cap, ceea ce e un lucru firesc: la contactul între două civilizații de invele diferite, cea mai stabilă nu-i dă celeilalte vârfurile, ci zoaiele, gunoiul. Ăsta e procesul, așa se întâmplă. Pe urmă poate se mai echilibrează cele două căi de comunicație, dar acum asta se întâmplă și este foarte greu să faci față în asemenea condiții și mai ales să mai și trăiești din chestia asta. În momentul de față nu există meseria de scriitor profesionist. Încă nu se poate. Cred că se va putea mai târziu, cine știe?
– Sunteți pesimist, vedeți sumbru.. Măcar perspectiva vi se arată în culori mai luminoase?
– Nu sunt pesimist: constat! Mișcarea SF nu mai poate fi salvată în niciun fel. Odată cu moartea lui Dan Merișca, în 1991, mișcarea SF a murit. Repet: mișcarea, nu literatura. El era animatorul. În România au existat trei oameni capabili să adune lumea la un loc: Adrian Rogoz, Mihai Ionescu și Dan Merișca. Mihai Ionescu și Dan Merișca au murit în condiții absolut tragice, de-a dreptul revoltătoare, Adrian Rogoz este bătrân și bolnav. Mișcarea SF a murit, ea nu mai poate fi salvată în niciun fel. Și nu știu nici cât și cine pierde din lucrul ăsta, dar nici cât și cine ar avea de câștigat. Ceea ce se întâmplă acum e o mascaradă mironovistă de prost gust. SF-ul e un motor care merge în gol. Tragi de sfoară, tot tragi de sfoară, dar motorul nu amorsează – din punctul de vedere al SF-ului românesc. El avea substanță atâta timp cât s-a putut constitui ca o modalitate de descărcare, de evadare a unor mase de tineri, și nu numai, înainte de ’89. El a fost specific unei epoci. Când a murit, printre multe alte lucruri Ceaușescu a luat cu el în mormânt și SF-ul românesc. Asta este!
Publicat în „Timpul“ Nr. 1(16), ianuarie 1994
